Pune-L pe Dumnezeu la treabă!

Reflecții

Pune-L pe Dumnezeu la treabă!

    • Pune-L pe Dumnezeu la treabă!
      Pune-L pe Dumnezeu la treabă!

      Pune-L pe Dumnezeu la treabă!

Căci niciodată, niciodată nu vom putea face lucrurile mai bine decât Dumnezeu, Împăratul iubirii tuturor. Orice obstacol ne vine în faţă, mutăm munţii din loc pentru a-l învinge, în loc să şoptim: „Facă-se voia Ta”.

Sunt clipe în viaţă când ne punem serios problema suferinţei. Trăim într-o lume înconjurată din toate părţile de întuneric, în care vremelnicia se măsoară în etape ale nefiinţei, în care spaţialitatea doare ca absenţă şi temporalitatea răneşte ca moarte. Suferinţa umană trăită la limite uriaşe este peste tot. Sinucideri, psihoze, depresie, singurătate, păcat, patimă, răutate, inegalitate, sărăcie. Îmbătrânirea, moartea copilăriei din noi prin păcat, goana nebună după bunuri materiale, huruitul maşinăriilor care ne înconjoară, mulţimea necontenită de boli, mai ales spirituale, tehnologia care răneşte, moartea părinţilor sau a celor dragi, conştiinţa că suntem orfanii unei lumi care nu ne vrea şi nu ne-a vrut nicicând.

În acest marasm al fiinţei, numai Dumnezeu mai poate aduce bucuria care izvorăşte din inima Lui. Omul credincios nu e niciodată singur, căci vorbeşte cu Tatăl iubit în fiecare clipă de tihnă (Doamne!). Nu e niciodată sărac, căci bogăţia cerurilor sălăşluieşte tainic în chivotul inimii sale. Nu e orfan, căci părinţii lui trăiesc veşnic şi se roagă pentru el, iar Părintele iubitor îi vorbeşte mereu din ochii copiilor sau ai florilor. Omul trăitor nu e stresat, căci doar să respire adânc în rugăciune şi ceaţa groasă a păcatului se risipeşte. Nu îngăduie niciunei boli să îi roadă fiinţa, căci îl are pe Vindecătorul întregului univers, şi ştie că singura boală incurabilă este iadul, şi toate bolile de pe pământ pot fi trepte către sănătatea veşnică.

Şi eu m-am întrebat de unde vine suferinţa. Din păcat veţi răspunde cu toţii, însă răspunsul acesta este prea general, nivelator de conştiinţe, cu tentă de manual de catehism, fără a implica o reflecţie profundă asupra fiinţei suferinţei şi asupra cauzelor ei. Căci suferinţa este diferită de durere, căci e mai adâncă şi mai răscolitoare.

Şi mi-am răspuns: suferinţa vine din faptul că omul nu Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze. Spunem la fiecare rugăciune domnească: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, însă călcăm în picioare acest cuvânt şi cu el şi suveranitatea lăuntrică a lui Dumnezeu asupra lumii. E un efort demiurgic de a-L înlocui pe Dumnezeu, de a-L da afară din creaţie şi din inima noastră, de a acţiona de sine, responsabili în tot activismul nostru ridicol. Căci niciodată, niciodată nu vom putea face lucrurile mai bine decât Dumnezeu, Împăratul iubirii tuturor. Orice obstacol ne vine în faţă, mutăm munţii din loc pentru a-l învinge, în loc să şoptim: „Facă-se voia Ta”. Orice necaz, nevoie, durere sau primejdie, devin pricini ale acestui sine luciferic, care Îi ia locul lui Dumnezeu din inima creaţiei. Căderea în păcat nu este doar mâncarea din pom, ci dorinţa de a fura ceea ce Dumnezeu oricum îţi dă, dar atunci când eşti pregătit să-l primeşti. Ea este succesiunea de morţi interioare, refuzul infinit al omului finit de a accepta lucrările tainice ale Creatorului, transformarea darului dumnezeiesc în zid de despărţire, obsesia de a consuma creaţia fără mulţumire, neeuharistic, într-o cursă a înarmărilor cu materie.

Acceptarea vieţii cu limitările ei inerente, seninătatea rugătoare în faţa morţii, tăcerea în faţa urletelor celorlalţi, smerenia în faţa orgoliilor acestei lumi, retragerea în inimă în faţa spectacolului agresiv al păcatului, vegherea de sine în mijlocul corului plurivocal de sforăitori, ochii închişi la vicleniile vizuale ale civilizaţiei, postul tainic la masa nesătulilor, hrănirea cu Pâinea cea veşnică în această lume plină de foamete, toate acestea sunt reperele unei atitudini mai echilibrate, care nu aprobă sadic suferinţa, ci o transfigurează prin smerenie şi plângere adâncă, într-o pace răstignită, în lumina Crucii care aşteaptă încredinţată Învierea. Orice necaz din lumea aceasta nu este decât un examen de maturitate spirituală, în care suntem chemaţi de Hristos să înţelegem câtă nevoie avem de El, pentru a-L lăsăm pe El să conducă lumea inimii noastre. Niciodată nu vom rezolva nimic pe terenul minat al argumentelor, al împăunării persuasive, al valorilor exacerbate inegal sau al logicii omeneşti, în care binele este văzut rău şi viceversa. Nicio contestaţie din această lume nu poate şterge examenul ratat al vieţii, faptul că am picat la examenul de iubire. Nicio scuză nu este de ajuns pentru a ne justifica înstrăinarea de Iubitorul de oameni.

Şi Hristos ştie întotdeauna ce să facă în viaţa noastră. El aduce pace trainică, mângîiere aleasă, răbdare adâncă, bucurie tainică, smerenie adevărată, pocăinţă înlăcrimată, atenţie asupra sinelui şi uitare a celorlalţi, iubire sinceră, bunătate, nemurire.

Aşadar, oridecâte ori vă loveşte o suferinţă uriaşă, faceţi apel prin rugăciune şi lacrimi la tribunalul cel veşnic al lui Hristos cel răstignit şi înviat. Acolo orice problemă, durere, necaz sau primejdie sunt şterse de cel ce a făcut lumea din nefiinţă şi desfiinţează prin har tot oceanul de răutate al acestei lumi, umplut cu neascultare şi cu necredinţă. Puneţi-L pe Hristos la treabă!