Tainele lui Dumnezeu nu sunt accesibile decât celor ce au aflat vederea prin credinţă. „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde” (Marcu 4, 11).

Evanghelia este o taină lăuntrică şi dumnezeiască. Această taină este dobândită într-un sentiment viu al inimii, care nu este altceva decât harul credinţei, trăit prin experiere. Cel care nu primeşte harul acestei experieri nu ajunge – şi aceasta în cel mai fericit caz – decât la măsura în care totul se petrece în parabole, măsura noii morale creştine şi aceasta până la Gheţimani. O astfel de trăire exterioară a Evangheliei este puţin solidă. Până la cea dintâi încercare, toţi strigă Osana, iar atunci când credinţa şi cinstirea din afară încep să se clatine, strigă: „Răstigniţi-L!”. În cel mai bun caz, o iau la fugă în noaptea întunecată.

Numai receptarea lăuntrică a inimii îngăduie dezvăluirea tainei Evangheliei. Primirea adevărului se face potrivit vieţii, spune marele învăţător al monahismului duhovnicesc, Sfântul Isaac Sirul. Evanghelia se descoperă după măsura curăţiei, iar inima se curăţeşte prin lucrarea tăinuită a pocăinţei. De aceea, primul cuvânt al Domnului către lumea păcătoasă şi necredincioasă a fost: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”.

Cea dintâi poruncă a Noului Testament este, aşadar, cea a pocăinţei. Fără ea, Evanghelia şi viaţa în har sunt de neconceput. Prin ea, sufletul dobândeşte harul credinţei. Osteneala curăţiei reînsufleţeşte sentimentul lăuntric prin care sufletul primeşte viaţa duhovnicească şi Evanghelia. Păcatul împietreşte inima, o paralizează, omoară gingaşul organ al sentimentului lăuntric ce primeşte viaţa duhovnicească în har. Taina Împărăţiei Cerurilor nu este dată în petrecerea din afară, în păcat.

Pentru cei din afară, creştinismul este oferit în parabole. Privind, ei nu văd deloc; ascultând, nu înţeleg deloc, nepricepând cu inima (Cf. Matei 13, 13 şi Luca 8, 10). Tainele nu se descoperă decât pe calea lăuntrică a inimii curăţite. Iar această cale lăuntrică este cea a pocăinţei în har. Pe această cale, toată viaţa lăuntrică se schimbă, trupeşte şi mental.

Momentul de început al pocăinţei este naşterea de Sus la o nouă viaţă în har, viaţa pocăinţei, în care inima se curăţeşte pentru a primi Evanghelia. Evanghelia este o viaţă nouă în har, o viaţă dumnezeiască, viaţa dumnezeieştilor minuni. Inima curăţită prin pocăinţă primeşte această viaţă nouă şi o primeşte ca pe o minune, cu un sentiment viu, o percepe în chip material, o primeşte ca pe încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute (Evrei 11, 1).

Inima reînsufleţită respiră aerul nou al vieţii duhovniceşti, aerul pocăinţei. Însă cel ce întreţine pofte trupeşti, rămânând în dulceaţa senzualităţii, crede că duce o viaţă creştină duhovnicească şi se înşeală. Dumnezeiescul Duh nu sălăşluieşte în calea ispitelor. Aceasta nu este calea Evangheliei, căci nu este curăţirea de păcatul care omoară. Doar pe calea lepădării de viaţa trupească, pe calea pocăinţei, şi în niciun alt loc, sufletul poate dobândi credinţa în har pe care o va garanta un sentiment viu al inimii.

Doar conştiinţa unei credinţe vii îngăduie aflarea vieţii şi existenţei duhovniceşti. În nevoinţa pocăinţei şi a acestei credinţe cunoscute prin experiere, omul îşi întăreşte existenţa în domeniul dumnezeiesc şi, cu ajutorul harului, primeşte îndumnezeirea, împărtăşindu-se din lumină şi având din belşug părtăşie cu Dumnezeirea. Toate sunt cu putinţă celui ce crede. Această viaţă dumnezeiască şi ascunsă, duhovnicească, se dobândeşte în taina lucrării lăuntrice. Foarte puţini sunt cei ce află această lucrare, căci puţini au căutat să fie cu luare-aminte la gândurile lor. Aceia, prin lepădarea lor, aparţin cetei de creştini ai lăuntricului, după cum spune Sfântul Macarie cel Mare. Ei sunt purtătorii vii ai Dumnezeului Cel Viu, purtătorii credinţei celei vii, lucrătoare şi dătătoare de viaţă.

Monahismul răsăritean face parte din umanitatea creştină care a regăsit vederea prin credinţă. În el s-au păstrat tainele Împărăţiei Cerurilor. În timpul istoriei, monahismul răsăritean a pătruns prin nevoinţele lui duhovniceşti pe calea credinţei în har, a cunoscut Împărăţia Cerurilor şi a propovăduit-o cu dragoste în scrierile lui pline de înţelepciune dumnezeiască. Un astfel de creştinism rămâne întotdeauna tăinuit. Fiind rodul nepătrunsei voinţe a lui Dumnezeu, monahismul răsăritean joacă rolul de arcă a lui Noe a Noului Testament, în care s-a păstrat harul lucrător al desăvârşirii care sfinţeşte, după expresia Sfântului Macarie cel Mare. Acest har sfinţeşte şi întreaga lume din afară. Domnul Dumnezeu păzeşte, aşadar, o legătură concretă cu lumea din afară prin monahism.

În această arcă, la fel ca în vechiul Israel, s-a păstrat taina noului legământ dintre Dumnezeu şi om. Vechiul Israel a păstrat în arcă o taină: făgăduinţa venirii Dumnezeului Mântuitor. Monahismul păzeşte în el însuşi taina, nu sub forma unei făgăduinţe, ci sub forma plinirii acestei făgăduinţe. Această făgăduinţă aduce roade în monahism. Acest Dumnezeu promis, Care venea, rămâne în monahism ca Mântuitor al omului. Taina ascunsă acestui veac şi acestui neam este descoperită sfinţilor care rămân în monahism. Această taină este Hristos din noi, după cuvântul Apostolului (Coloseni 1, 26-27). Monahismul cunoaşte această taină prin experiere şi o tăinuieşte în ceata luminoasă a sfinţilor.

Lumea creştină din afară nu experiază această taină. Ea pare să-i aducă o mare cinstire, însă lăuntric nu o cunoaşte. Pentru ea, creştinismul rămâne o parabolă. Cu totul afundată, prin minte şi simţuri, în materie şi în pământesc, în cele deşarte şi trecătoare, în existenţa păgână neluminată, lumea creştină din afară nu pătrunde în tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin aplecarea ei lăuntrică, aparţine fiilor veacului acesta care se însoară şi se mărită (Luca 20, 35), lucrând pentru perpetuarea veacului acesta, a existenţei lui mortale şi stricăcioase. El nu cunoaşte nici cealaltă existenţă veşnică, nemuritoare şi îngerească, nici învierea care există deja în lumea aceasta înainte de învierea generală, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Ea nu este vrednică, din lipsă de străduinţă, să ajungă în veacul celălalt, la învierea morţilor în care oamenii nu se vor mai însura, nici mărita, ci vor fi ca îngerii în cer (Matei 22, 30 şi Luca 20, 34-36 şi Filip 3, 8-11). Nelucrând cum se cuvine, ea nu cunoaşte tainele şi rămâne într-o existenţă stricăcioasă, mortală şi carnală. Doar cei ce se ostenesc şi se silesc răpesc aceste taine şi intră în Împărăţie.

Monahismul, prin nevoinţa voinţei însufleţite de raţiune, renunţă la cele din afară şi la cele materiale pentru a-şi pregăti firea duhovnicească şi înţelegătoare pentru înviere, pentru viaţa ce va să fie. Monahismul constituie, aşadar, acest monahism lăuntric care acoperă vederea prin credinţă şi vede deschizându-i-se dinainte o existenţă tainică, dumnezeiască, ascunsă veacului şi neamului acestea.

Monahismul este, de asemenea, purtătorul credinţei vii în Dumnezeu Cel Viu. Prin această credinţă, el aduce creştinismul păgânilor. Lumina lui Hristos străluceşte pururea în monahism, iar Hristos rămâne în el în chip folositor. De aceea sufletele simple şi credincioase sunt atrase de pelerinajele în mănăstiri şi află la Bătrânii monahi prezenţa lui Dumnezeu atât de viu, încât inima nu le-ar putea fi înşelată. Dumnezeu este cu adevărat în monahism şi în inimile sfinţilor monahi.

Acest contact cu monahismul luminează lumea creştină din afară şi-i îngăduie să dobândească un har lucrător care-i sfinţeşte viaţa exterioară şi îi deschide calea spre viaţa lăuntrică şi duhovnicească. Harul sfinţitor lui Hristos nu se revarsă asupra lumii din afară decât prin monahism. Nu a fost niciodată şi nu va fi niciodată altă cale de sfinţenie a Bisericii lui Hristos. Tot sufletul creştinesc însetat de reînnoire prin harul existenţei lui, nu o primeşte şi nu o va primi decât prin monahism. Sfinţii monahi sunt purtătorii acestui har lucrător. Taina Bisericii lui Hristos sălăşluieşte în harul monahismului.

Taina Împărăţiei Cerurilor este dată sfinţilor nevoitori ai monahismului răsăritean şi odată cu ea, această viaţă tăinuită şi duhovnicească care duce la sfinţenie. Cel dintâi dintre aceşti nevoitori binecuvântaţi ai noii umanităţi care a răpit prin osteneala duhovnicească taina ascunsă a noii existenţe a fost Fecioara Preabinecuvântată, Maica Celui care este Prototipul acestei noi umanităţi. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este Stareţa cerească a monahismului pământesc. Ea a deschis calea tainelor Împărăţiei Cerurilor, a fost începătura lucrării de nevoinţă care face cu putinţă răpirea tainelor. În ea s-a născut o nouă umanitate, dumnezeiască, cerească, îngerească, monahicească, ce tinde spre veacul ce va să fie, spre noua existenţă şi învierea întru nestricăciune. (…)

Monahismul răsăritean este lăuntric şi contemplativ. Vârsta lui este cea a veacurilor din vechime. El este copilul popoarelor vechi, are vârsta contemplaţiei sfârşitului. Experierea monahismului ortodox este experierea dumnezeiască a sfârşitului, experierea acestui sfârşit stricăcios al existenţei din afară, păcătoasă şi mortală. Acestei experieri a sfârşitului îi este strâns legată experierea măreaţă şi luminoasă a începutului unei vieţi teofore, experierea Venirii lui Dumnezeu în trup, experierea impregnării în om a imaginii nemuritoare şi negrăite a slavei lui Dumnezeu-Omul, a Feţei lui Hristos.

Destinul definitiv al umanităţii creştine şi, prin aceasta, chiar destinul întregii lumi, este legat indisolubil de destinul monahismului din Răsărit. Taina sfârşitului şi a vremurilor din urmă este ascunsă în monahismul răsăritean, în monahismul ortodox şi doar în el. Când acest monahism va dispărea, va dispărea şi creştinismul şi, cu el, lumea din afară.

(Protopop Jean Jouravsky, 1918)