Împărăţia lemnului sfinţit de la Frătăuţii Noi

Vă invit astăzi să vizităm împreună un lăcaş de lemn de o remarcabilă valoare, ridicat la 1714, la Frătăuţii Noi, în judeţul Suceava. Joasă, cu ferestrele cât unghia, cu o uşiţă pe care intri încovoiat de spate, cu acoperişul ca o pălărie uriaşă, bisericuţa e mărturie vie a smereniei bucovinenilor de odinioară.

Frătăuţii Noi: o împărăţie cu două lumi. O lume nouă, a cărămizii şi a asfaltului, a caselor impunătoare, de secol XXI, şi o lume a lemnului, tăcută, caldă, modestă, ai cărei exponenţi sunt biserica veche, din cimitirul satului, casele bătrâneşti, garduri, acareturi şi fântâni. Toate crescute parcă dintr-un trunchi uriaş, ca să ofere frumuseţe ochiului şi linişte sufletului.

La intrarea în cimitirul satului, acolo unde aveam să descopăr bisericuţa de lemn, resimt ruptura dintre cele două lumi. O ogradă uriaşă, cu verdeaţă şi arbori seculari, printre care veacurile au presărat cruci albe, ţine la mijloc, pe bătătura cât o năframă, miniaturalul lăcaş de lemn. Locul, ocrotit de frunzişul des, pare rupt dintr-o poveste.

Iar povestea, ne explică pr. Viorel Dutciac, parohul de la Frătăuţii Noi, a început la 1714, odată cu ridicarea bisericuţei. Bătrânii spun că atunci ar fi poposit aici, lângă năbădăioasa apă a Sucevei, unde sălăşluiau, împreună cu turmele lor de oi şi vite, vreo 40 de familii, preotul ardelean Ştefan Nicoară, cu soţia sa şi cu un grup de credincioşi. Aceştia sunt pomeniţi şi astăzi drept ctitori.

Înaintăm pe poteca ce taie pieziş, printre cruci, un drum spre biserică. Paşi mici, o cheie întoarsă în broasca veche, un zăvor dat la o parte, scârţâitul uşii minuscule şi intrăm în împărăţia lemnului sfinţit. Chipuri prelungi, de sfinţi îmbătrâniţi, ne privesc cu blândeţe de pe catapeteasmă. Numai praful, aşezat din abundenţă de secole, pare să le fi întinat înfăţişarea. În rest, nimic nu s-a clinitit aici, deşi slujbe nu se mai ţin din 1909.

Totul e mic, simplu, dichisit. Şi decorul catapetesmei, şi icoanele aşezate cu atâta delicateţe pe lemnul brut, şi cafasul în care n-ar fi putut încăpea decât pruncii de-o şchioapă.

Din nefericire, autorităţile judeţului n-au încadrat această ctitorie în lista monumentelor istorice, deşi vechimea, splendoarea interiorului şi arhitectura atât de graţioasă ar fi permis cu uşurinţă acest lucru. Totul spre drama părintelui Dutciac, care întocmeşte hârtii de ani de zile, în speranţa că odată şi-odată lăcaşului cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ îi va fi recunoscută valoarea. „Biserica asta e suflet din sufletul meu. Am făcut toate demersurile, am trimis hârtii, dar, cum se zice, hârtiile nu s-au mai întors înapoi...“, spune părintele Viorel Dutciac.

Smerenia lemnului

Biserica e ca o cutiuţă: joasă, cu ferestrele cât unghia, cu o uşiţă pe care intri încovoiat de spate, cu acoperişul ca o pălărie uriaşă, deasupra. „Când intri aici să te rogi, te reculegi, te regăseşti. Probabil că nouă, românilor, ne plăceau bisericile mici, intime, plăcute, care te invitau cu adevărat la rugăciune“, spune parohul, în timp ce admirăm detaliile de interior. Şi pe bună dreptate. Smerenia e cheia locului. Pentru că ceva din smerenia vechilor rugători, a întemeietorilor lăcaşului, a rămas impregnat în lemn, în felul în care acesta a fost modelat.

Interiorul e şi el proiectat la scară mică. Un element cu totul aparte este cafasul, rar întâlnit în bisericile de lemn. Mic şi el, găzduia, în timpul slujbei, copiii.

Catapeteasma este cea originală, iar pictura este foarte bine păstrată. Totuşi, sunt necesare lucrări de curăţare şi restaurare a icoanelor, înnegrite de fum de-a lungul celor aproape trei secole de existenţă.

Construcţia a fost ridicată cu lemn „de pe loc“, din pădurile falnice ce creşteau, demult, pe malurile Sucevei. Pereţii sunt din bârne de brad, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, aşezate pe tălpi de stejar. La început, bisericuţa a fost acoperită cu şindrilă, „în solzi de peşte“, dar pe la 1934 a căpătat învelitoare de tablă. Abia prin 2004 părintele Viorel Dutciac a reuşit să-i redea înfăţişarea de odinioară, înveşmântând din nou cu draniţă acoperişul.

Pe de-a-ntregul, bisericuţa nu a fost restaurată niciodată. Preoţii ce s-au succedat în Frătăuţii Noi de-a lungul timpului au avut, însă, grijă, ca lăcaşul să fie îngrijit cum se cuvine, să se mai repare, pe ici pe colo, ce se poate, fără a atenta la proporţiile şi forma originale.

Ansamblul bisericii este întregit de o altă plăsmuire în lemn: o clopotniţă la fel de mică, ridicată tot la început de secol XVIII.

Tatăl lui Ciprian Porumbescu, preot în bisericuţa de lemn

Istoria bisericii vechi din Frătăuţii Noi, ca şi cea a satului, este marcată de o personalitate de renume a Bucovinei secolului XVIII. Este vorba de preotul cărturar Iraclie Porumbescu, tatăl nu mai puţin celebrului Ciprian Porumbescu, paroh, la Frătăuţii Noi între 1884-1896. Mărturii în acest sens stau consemnările din Cronica condicală a parohiei, un document întâlnit în mai toate aşezările bucovinene, cu valoare de studiu sociologic. De asemenea, în coasta bisericuţei de lemn, în care a slujit în ultima parte a vieţii, se află mormântul în care a odihnit Iraclie Porumbescu. Osemintele sale au fost mutate la Stupca, alături de cele ale membrilor familiei sale, în 1972.

Mare patriot, naţionalist şi prozator al Bucovinei, preotul Iraclie Porumbescu a păstorit mai multe localităţi sucevene, până să ajungă la Frătăuţii Noi. A fost paroh la Boian, apoi la Şipotele Sucevei (astăzi Izvoarele Sucevei), la Stupca, iar după moartea lui Ciprian, feciorul pe care l-a plâns îndelung, a ajuns la Frătăuţii Noi.

„Părintele Iraclie Porumbescu a fost acela care a iniţiat construirea bisericii noi din localitate. La bisericuţa de lemn a prelungit pridvorul, ca să încapă lumea în biserică. Şi dacă nu încăpeau toţi, lumea stătea şi afară, sub poala bisericii, pe laiţe de lemn şi asculta Liturghia. Povestesc bătrânii că părintele Iraclie avea o voce puternică, frumoasă, „ca o limbă de clopot“, spune pr. Dutciac, originar - poate nu întâmplător - tot din Şipotele Sucevei, acolo unde odinioară a slujit şi pr. Porumbescu.

„Îmi doresc ca acest muzeu să fie cartea de identitate a satului“

Dragostea de neam, respectul pentru înaintaşi şi pentru tot ce aceştia au lăsat moştenire sunt şi preocupările actualului paroh. Preotul Viorel Dutciac se îngrijeşte azi nu doar de biserica de lemn, ci şi de tot ceea ce înseamnă spiritul locului. Este autorul unei valoroase monografii  - „Cronica de la Frătăuţii Noi“ - în care a cuprins tot ce a fost mai valoros în Cronica condicală a bisericii, un act de o excepţională valoare istorică şi documentară, precum şi consemnări legate de viaţa frătăuţenilor: meşteşuguri, datini, obiceiuri, port, arhitectura caselor, folclor. „O oglindă cu străbunici, bunici şi părinţi, cu miri şi mirese, cu hore, şezători şi priveghiuri, cu dascăli şi preoţi, cu gospodari şi eroi“, după cum chiar autorul o defineşte.

Nu se mulţumeşte doar cu atât. Este pe punctul de a pune pe picioare un muzeu al satului, într-o casă construită după tipicul zonei, odată cu biserica de lemn. „Aici aş vrea să se păstreze obiectele de care s-au folosit localnicii. Îmi doresc ca acest muzeu să fie cartea de identitate a satului“, spune parohul de la Frătăuţii Noi.

Cunoscându-l, mi-am dat seama că de la astfel de oameni identitatea şi spiritualitatea românească primesc şansa de a ţine piept timpului.

Satul „fratelui Uţei“

O foarte frumoasă legendă ce circulă în zonă plasează la originea aşezării de la Frătăuţii Noi pe un „frate al Uţei“, o vrăjitoare ce locuia „la poalele codrilor Carpaţi, unde începe câmpul roditor de la Suceviţa“, după cum consemnează vechile cronici. Se spune că satul a început a se încropi pe măsură ce locuitorii din Frătăuţii Vechi treceau apa Sucevei, cu turmele de vite şi oi, pentru a le paşte prin pădurile de pe teritoriul de azi al Frătăuţilor Noi. Apoi, preotul Ştefan Nicoară, împreună cu un grup de credincioşi ardeleni, a trecut munţii şi a ridicat, la Frătăuţii Noi, în 1714, biserica de lemn din cimitirul satului, ce a servit drept lăcaş de închinăciune obştii săteşti până la 1909.

Prima atestare documentară a localităţii datează de la 1412. Până la 1433 satul s-a aflat în stăpânirea boierului Giurgiu de Frătăuţi, apoi a fiului acestuia, Danco, până în 1489, când a trecut în administrarea Mănăstirii Putna. După anexarea Bucovinei de către Imperiul austro-ungar, la 1775, localitatea s-a aflat sub administrare austrică până pe 28 noiembrie 1918.

Frătăuţii Noi se află în judeţul Suceava, în imediata apropiere a graniţei cu Ucraina, la 15 kilometri de Rădăuţi.

Citește alte articole despre: biserica de lemn, Frătăuţii Noi

De la același autor

Ultimele din categorie