Vechea biserică a Putnei, un monument condamnat la dispariţie

La Putna, pe tărâmul de legendă al voievodului Ştefan, străbate timpul, într-un anonimat aproape de neînţeles, cea mai veche biserică de lemn medievală din Europa. Uitat complet de autorităţi, deşi ar putea fi unul dintre cele mai importante obiective turistice din ţară, lăcaşul se află într-o stare deplorabilă. Dacă nu se va interveni de urgenţă, în doar câţiva ani am putea pierde, din nepăsare şi neglijenţă, o filă, încă vie, din istoria Moldovei.

Încheiem periplul printre ctitoriile de lemn din ţinutul Sucevei cu un popas la Putna, la singura şi cea mai veche biserică de lemn medievală ce se păstrează în România şi, aşa cum arată ultimele studii, cea mai veche din întreaga Europă. Un tezaur istoric, cultural, arhitectural şi religios de excepţie, uitat cu totul de autorităţile în drept, deşi este clasat ca monument istoric de categoria A. În jurul său, veacuri de-a rândul, a plutit aerul unei legende în sprijinul căreia nu au existat date certe. Din anul 2003 însă lăcaşul a fost datat prin metoda dendrocronologică, într-un laborator specializat din Suedia, care a certificat ceea ce până atunci se credea a fi doar transmis de tradiţia orală.

Cu toate acestea, monumentul se află astăzi într-o situaţie cu totul nedreaptă. Nedreaptă pentru incontestabila sa valoare documentară în ceea ce priveşte arhitectura în lemn, nedreaptă pentru istoria noastră, nedreaptă pentru locul pe care îl merită în patrimoniul naţional.

„E uitată cu totul, de parcă ar avea ciumă sau păr de lup“, spune cu obidă parohul de la Putna, Constantin Croitoru, cel în grija căruia se află lăcaşul, în timp ce urcăm mica pantă spre bisericuţă.

Din nepăsare…

Părintele Croitoru a venit la Putna în 1989. A găsit aici - aşa se spunea atunci - cea mai veche biserică de lemn din Moldova. Pentru lăcaş s-au făcut, din câte a aflat el, mult mai multe în vremea comuniştilor. „Ultimele intervenţii s-au făcut cu bani de la Ceauşescu, care a venit la Putna şi a dat 13 mii de lei pentru restaurare“, povesteşte preotul. După Revoluţie, o sumă consistentă a mai acordat acad. Răzvan Theodorescu, pe vremea când era ministru al Culturii. Pe urmă s-a aşternut o tăcere lungă şi vinovată dinspre autorităţi, chiar dacă, între timp, au sosit şi dovezile ştiinţifice care certifică vechimea monumentului. „Se spune că marele voievod Ştefan a luat-o din calea turcilor şi a adus-o aici, dar acum nepăsarea o lasă în calea carilor, care lucrează zi şi noapte. Mulţi vin şi spun: «Vai, părinte, ar trebui aşezată într-un cub de sticlă». Da, dacă ar fi prin Elveţia, da. Dar la noi…. stă sub umbra cetinii. Maica Domnului are grijă de ea, că în rest…“, îşi varsă în continuare năduful părintele.

În urmă cu ceva ani a venit un arhitect, l-a ajutat să facă măsurători, au întocmit un proiect, l-au înaintat către Ministerul Culturii şi lucrurile păreau a se îndrepta spre un final fericit. Bucuria a fost de scurtă durată. S-a schimbat conducerea ministerului şi totul a rămas „la sertar“. „Ne-au rămas sforile întinse pe biserică, de la măsurători, şi lumea întreba ce-i cu ele. I-am zis nevestei, care era muzeograf, să le spună, dacă mai întreabă, c-au legat-o ăia de la minister, să nu cadă“, povesteşte parohul.

E sătul până peste cap de promisiuni, de „să vedem“, de „nu sunt bani“. Sesizări şi hârtii a făcut „fel şi neam“, vorba lui, daâ numaâ cu hârţoagele-a rămas. A scris şi la minister, şi la Preşedinţie, a primit răspunsuri frumoase. Dar nimeni nu i-a întins o mână de ajutor, nimeni n-a ridicat un pai.

S-a resemnat în faţa nepăsării. Dar face tot ce poate să ţină în picioare bucăţica asta de istorie, cocoţată sub poala pădurii de la Putna, chiar sub munte, pe o palmă de iarbă verde, la o aruncătură de băţ de drumul ce duce spre mănăstire. O cercetează zi de zi, ca pe un vechi prieten în suferinţă. Îi ştie toate cotloanele, toate „rănile“, toate neputinţele. Cunoaşte exact bârnele care trebuie înlocuite, locurile unde sunt cei mai mulţi cari. E conştient că numai din puţinele donaţii de la parohieni nu va reuşi să-i redea înfăţişarea cuvenită. „Bârnele trebuie înlocuite, bucată cu bucată, iar lemnul trebuie tratat integral împotriva carilor. Draniţa de pe acoperiş trebuie înlocuită de urgenţă. Altfel o pierdem“, spune părintele paroh. Nădejdea salvării o mai are doar la Dumnezeu. Cu oamenii s-a lămurit demult.

O istorie de veacuri

Potrivit tradiţiei, biserica de lemn a Putnei ar fi fost construită de Dragoş-Vodă, la Volovăţ, în 1346. Peste mai bine de un veac, la 1468, voievodul Ştefan cel Mare ar fi mutat-o la Putna, ferind-o din calea turcilor, iar în locul ei, la Volovăţ, a ridicat o biserică de piatră. „Legenda zice că a fost adusă de voievodul Ştefan după doi ani de la începerea construcţiei Mănăstirii Putna. Se spune că ar fi adus-o într-o singură noapte, într-un car tras de boi, luată din calea turcilor. Dar eu cred că a existat şi alt motiv. Că dacă s-a început construcţia Mănăstirii Putna trebuia un lăcaş de rugăciune. Ca în rugăciune să poată termina mănăstirea“, crede pr. Croitoru.

Prima menţiune scrisă a acestei legende se găseşte în „Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1711“ al lui Nicolae Costin, fiul vestitului cronicar Miron Costin.

Secole de-a rândul, legenda s-a transmis, fără a exista însă date certe, izvoare istorice sau alte dovezi scrise care să o susţină. Mulţi dintre specialiştii care au cercetat, de-a lungul timpului, bisericile de lemn din Moldova au menţionat ceea ce consemna tradiţia orală ca fiind întemeiat. Într-un studiu în acest sens, publicat în anul 1972 în Buletinul Monumentelor Istorice, cercetătorii Ioana Cristache Panait şi Titu Elian subliniau că „se întrevede uşor, sub adăugirile secolului al XVIII-lea, planul străvechi al unei nave dreptunghiulare cu partea de apus şi de răsărit poligonale şi acoperit cu boltă semicilindrică. Ţinând cont de acest fapt, nu avem temei în a respinge tradiţia bisericii de lemn de la Putna“.

Vechimea bisericii, datată dendrocronologic

În anul 2002, arhitectul Alexandru Baboş, specialist în conservarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice, a cercetat structura bisericii, precum şi partea sa cea mai veche şi, anticipând valoarea remarcabilă a lăcaşului de la Putna, a prelevat 16 probe din bârne şi talpă, pentru a le data dendrocronologic. Probele au fost analizate şi datate în 2003, de dendrocronologul Hans Linderson, de la Laboratorul Naţional pentru datare dendrocronologică al Universităţii Lund, Suedia. Rezultatele raportului semnat de Alexandru Baboş şi Hans Linderson, publicat în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“ din Iaşi din 2002-2003, arată că „există o singură fază certă de datare, dată de 9 din cele 16 probe, între anii 1399-1402“. Altfel spus, biserica a fost construită în primii ani ai veacului XV, fiind cea mai veche biserică de lemn din România şi, aşa cum arată arhitectul Baboş, care a studiat aceste construcţii şi pe continent, şi cea mai veche biserică de lemn medievală din Europa. Lemnul folosit la construcţie, se precizează în raport, a fost tăiat înainte cu 50-60 de ani, întoarcere în timp ce se suprapune chiar cu prezenţa lui Dragoş în Moldova. „Tradiţia ridicării ei în 1346 şi cercetarea ştiinţifică par să se susţină reciproc“, consideră autorii studiului.

Dendrocronologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul inelelor anuale de creştere a lemnului, fiind considerată, în prezent, cea mai exactă metodă de datare atunci când lipsesc documentele scrise. Se poate astfel afla în ce perioadă a trăit un arbore, când exact a fost tăiat acesta, comparând o secţiune microscopică transversală cu secţiunea de referinţă pentru o anumită zonă.

O biserică unicat

Biserica de la Putna este cu totul particulară în rândul construcţiilor similare din ţară. Partea sa veche, ce păstrează intactă forma iniţială, este, evident, cea mai interesantă pentru cercetarea arhitecturii medievale româneşti. La început biserica a avut doar două încăperi: altar şi naos, această formă fiind uşor de observat şi astăzi. Un plan bipartit, aşadar, un alt argument foarte puternic în privinţa vechimii sale. Alexandru Baboş susţine, în acest sens, că „alte biserici de rit oriental fără pronaos nu se cunosc decât din săpături arheologice, toate evidenţiate în Moldova“. După anul 1778, când schitul dintru început a devenit biserică parohială, s-au făcut mai multe adăugiri: s-au construit abisdele laterale şi pronaosul, s-a înlocuit catapeteasma, s-a refăcut iconostasul, s-au făcut strane noi. Ultima adăugire, o prelungire a pronaosului, s-a făcut la 1871.

În venerabila biserică s-a slujit până în 1965, când a devenit muzeu. „Era blănită pe exterior şi unsă cu lut în interior şi, deşi biserica de zid a fost sfinţită în 1908, slujbe tot în cea de lemn s-au ţinut multă vreme pentru că era mai cald“, explică părintele Croitoru.

În cimitirul din jurul bisericii de lemn, sunt înmormântaţi primii călugări ai Putnei, aici fiind descoperite şi urme ale chiliilor în care au vieţuit.

Un fabulos tezaur artistic şi arhitectural

Partea veche a bisericii este construită din bârne de stejar, fasonate pe patru părţi şi încheiate în cheotori cu dinte şi ureche ascunse. Construcţia este aşezată pe tălpi de stejar, înlocuite sau chiar dublate cu bârne noi, de molid. Părţile adăugate ulterior (absidele şi pronaosul) sunt construite, de asemenea, din bârne de brad şi stejar. Ultima parte a pronaosului, cea adăugată la 1871, este din bârne de molid fasonate, încheiate în cheotori, în coadă de rândunică. Acoperişul este din draniţă, la fel ca cel original.

Biserica şi-a păstrat lăţimea iniţială, fiind doar lungită substanţial.

Interiorul este copleşitor. Liniştea şi modestia vin în contratimp cu zgomotul cotidian. Simplitatea te duce cu gândul la Biserica începuturilor.

Iconostasul, pictat, potrivit unor inscripţii, la 1760, păstrează icoane extrem de valoroase, ca mai toate cele ce se regăsesc pe pereţii de bârne. Cele mai vechi sunt icoanele împărăteşti. Se remarcă, de asemenea, o icoană de o tulburătoare frumuseţe: Îmbrăţişarea Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, o scenă foarte rar întâlnită în iconografia românească.

Să salvăm biserica veche a Putnei!

Cunoscută sub numele de „biserica veche a Putnei“ sau „vechea mănăstire a Putnei“, lăcaşul de lemn poartă hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică“. Deşi se află chiar la drumul ce duce spre Mănăstirea Putna, turiştii nu se prea înghesuie s-o viziteze. Trist, dată fiind importanţa sa istorică, religioasă şi culturală. „Prinţul Charles al Marii Britanii a vizitat biserica şi a stat vreo oră. Mângâia lemnul pur şi simplu“, îşi aminteşte preotul de la Putna. Încă o lecţie pe care străinii ne-o dau cu privire la felul în care ar trebui să ne raportăm la preţioasa zestre pe care trecutul ne-a dăruit-o.

Dar, ca un blestem al felului în care am fost croiţi, parcă nu învăţăm nimic, niciodată.

La Putna, în bârnele bătrâne, carii ronţăie lemnul neîntrerupt, iar indiferenţa autorităţilor roade la temelia ei. Monumentul trebuie salvat cu orice preţ, iar asta stă în puterea noastră, a tuturor. Forţa solidarităţii poate face mai mult decât o mie de bugete, de guverne şi de miniştri vechi sau noi.

Citește alte articole despre: Putna, biserica de lemn

De la același autor

Ultimele din categorie