Lexicon athonit – Kerasma

13 Septembrie 2017 Pr. Silviu Cluci Dicţionar
 

În mănăstirile şi schiturile athonite, dar și din restul Greciei, arhondarul le pune înainte pelerinilor apă rece, rahat de fructe şi un mic pahar de ouzo (băutura tradiţională grecească cu anason).

Această rânduială a primirii pelerinilor se numeşte kérasma, care în limba greacă înseamnă cinstire.

Atunci când sosesc la o mănăstire sau schit din Sfântul Munte, pelerinii au datoria de a-şi îndrepta paşii mai întâi către arhondaric. Aici sunt întâmpinaţi de arhondar, care îi pofteşte să se aşeze preţ de câteva minute, pentru a se odihni de osteneala drumului. Urmează apoi tratarea vizitatorilor cu un pahar mare de apă rece, câteva bucăţele de rahat de fructe (lokoumi) şi un păhărel de ouzo sau tsipouro (băuturi spirtoase greceşti). Această trataţie este binevenită, căci apa răcorește trupul, rahatul cel dulce ajută la întremare, iar ouzo împiedică transpiraţia. Uneori, rahatul este înlocuit cu dulceaţă sau cu fructe de sezon, precum cireşele sau smochinele, iar tăria este înlocuită cu ceai sau cafea grecească. Alteori, pelerinii se pot bucura de fistic, alune sau nuci.

După acest moment, pelerinii care rămân peste noapte la mănăstire au datoria de a-şi înscrie numele într-un registru (catastif) al pelerinilor, apoi sunt îndrumaţi către camerele de odihnă. Cei care sunt doar în trecere sunt poftiţi să meargă în biserica mare, unde un preot îi aşteaptă pentru a se închina la sfintele moaşte sau la icoanele făcătoare de minuni.

***

După salutul obişnuit, părintele Tihon îi conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreună „Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi „Cuvine-se cu adevărat...” şi, dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslini, şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:

– Ei, acum să te omenesc!

Scotea apă din cisternă şi umplea o ceaşcă pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi căuta să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece era binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Crucii, lua apa şi zicea: „Mai întâi, eu. Binecuvântaţi!”. Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: „Domnul să te binecuvinteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca necesitate nu numai de la cei sfinţiţi sau monahi, ci chiar şi de la mireni, mici sau mari.

După ce îi cinstea, aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul este fără treabă şi a venit numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:

– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.

Dacă mai stătea şi nu pleca, Stareţul îi lăsa şi intra în Biserică şi se ruga, şi aşa vizitatorul era nevoit să plece. Când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop al său, îl înţelegea cu iluminarea sa dumnezeiască, şi-i spunea:

– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.

Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interese duhovniceşti. Sfătuia cu gura şi se ruga cu inima şi mintea. Rugăciunea lui era din inimă, de sine lucrătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Şi Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai vedeau.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maicii Domnului, traducere de Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu, 2000, pp. 21-22)

De la același autor

Ultimele din categorie