Orice regulament este făcut pentru oameni și de către oameni. El este un standard de conviețuire pentru timpuri normale, pentru locuri și împrejurări normale și pentru oameni normali. Regulamentele – trebuie să spunem din capul locului – sunt necesare. Aici aș plasa și ierarhiile convenite sau impuse, în care trebuie să existe un șef, eventual cu un bun simț al administrației, care să pună lucrurile în ordine, eliminând suprapunerile, dând responsabilități și atribuții și coordonând lucrul în echipă.
Tot un fel de regulament este și ritualul liturgic al Bisericii, în care părinți cu simț teologic și cu știință de carte, au pus regulile de respectat în situații variii și normele fundamentale ale unei slujbe religioase.
Dumnezeu este Dumnezeul ordinii, al cosmosului – care în limba greacă înseamnă împodobire, frumusețe, armonie. În ceruri există ierarhiile îngerești, stăpânirea împărătească a Treimii, ascultarea fericită a libertății în iubire, orbitarea liturgică în jurul Tronului dumnezeiesc, infinitatea de porunci și de ascultări în chinovia cea veșnică a raiului.
Revenind la regulamente și la necesitatea lor, ele sunt o hartă a lucrărilor omenești pentru a evita incoerențele, neînțelegerile sau haosul generat de necunoaștere. Oamenii nu numai comunică printr-un regulament verbal numit limbaj, ci și interpretează – uneori total greșit – orice cuvânt, tonul vocii, contextul actului propriu-zis etc.
Ceea ce vreau să punctez aici este că regulamentul – deși necesar – poate fi schimbat, căci a fost creat de oameni și pentru ei, poate suporta interpretări sau poate fi chiar anulat, atunci când interese fundamentale o cer. Pentru că esențialul contează, nu tipicul, ființa, nu felul cum arată, inima, nu haina, lucrarea nu expresiile în care e realizată, fondul, nu forma.
Dumnezeu ne-a arătat peste veacuri cum poate face din pescari apostoli ai întregului pământ, cum face pe orbi să vadă veacurile în strălucirea lor, cum înțelepțește pe prunci mai mult decât pe toți filosofii, cum aprinde inimile mucenicilor și-i face biruitori asupra tiranilor însetați de sânge. Dumnezeu alege pe cele slabe ale lumii ca să rușineze pe cele tari. Nebunii pentru Hristos – spre exemplu – nu respectau nici o regulă a societății, dar vedeau în smerenia iubirii lor, regula veșnică a Jertfei lui Dumnezeu pentru păcătoși, ordinea creației în gravitația ei ontologică spre Treime, sensul ascuns al lucrurilor aparent inutile, dar și vidul de înțeles al protocolului, al etichetei, al carierelor sociale, al vanităților omenești.
De aceea Biserica ortodoxă dintotdeauna a apreciat și aplicat o simfonie între canon și excepție, între acrivie și pogorământ, între dreptate și iubire, între lege și iertare. Și aceasta deoarece în situații excepționale, trebuie luate măsuri excepționale. În cazuri limită, omul vizionar împinge limita mai departe. În probleme de viață și de moarte, creștinul alege viața veșnică.
Și pentru a vă arăta acest lucru – adică relativitatea regulamentelor – voi exemplifica nițel.
Tatăl Părintelui Profesor Florin Bucescu, preot patriot, erou închis și torturat de comuniști pentru credința în Hristos, slujea Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în închisoare. Deținuții primeau zilnic un codru de pâine. Eu am întrebat: dar de unde aveau vin? Și Părintele mi-a zis: făceau vin din pâine, punând-o la fementat. Pentru un profesor îngust de tipic, era inadmisibil ceea ce se petrecea. Deținuții nu aveau altar, antimis, proscomidie, cărți, copie, Sfântul Potir, Sfântul Disc etc. etc. Dar cerurile se deschideau peste pieptul unui deținut muribund, și îl prefăceau în Sfântă Masă vie, pe care se aducea jerftă Mielul lui Dumnezeu.
Un alt fapt: un pustnic pe care îl cunosc, preot și el, slujea Liturghia în codrii adânci ai Neamțului, ascuns de canaliile comuniste, pe un butuc de brad, cu un codru de pâine făcut de el, într-o vatră sub pământ. L-am întrebat: aveați încă un om cu care să faceți Liturghia? Căci așa sună canonul... Iar el mi-a răspuns: Uneori aveam un frate de pustnicie, alteori erau de față numai îngerii, sau mai precis cu „mii de arhangheli și miriade de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând“.
Canoanele și rânduielile Bisericii afirmă clar interzicerea tatuajelor, ca o auto-mutilare și un atentat la frumusețea creației lui Dumnezeu. Însă acum trei ani eram în Egipt, la minunata mănăstire Wadi-el-Natroun, unde am intrat în vorbă cu un frate de mănăstire ortodox copt. Pe mâna lui era tatuată o cruce. L-am întrebat: de ce ți-ai tatuat o Cruce pe mână? Și mi-a răspuns: dacă mor, oamenii vor ști că sunt creștin, și mă vor înmormânta creștinește. Iar dacă sunt prins de grupările islamiste radicale, mă vor ucide. Crucea este mărturia supremă că sunt gata să mor pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine. Crucea tatuată pe mâna lui – și era conștient de asta – putea să îi aducă moartea trupului, dar viața veșnică prin jertfă mucenicească. Era gata oricând să moară pentru iubirea vieții lui, Hristos.
Aceste cuvinte nu sunt un îndemn la boicotarea rânduielilor, nici la haos administrativ. Sfinții Părinți athoniți au o vorbă: „Ascultarea e viață. Neascultarea e moarte“. Doar că Dumnezeu lucrează în multe feluri, de multe ori paradoxal, neașteptat, prin oameni pe care îi alege pentru curăția vieții lor și pentru lumina ascunsă care le izvorăște din ochi, atunci când se roagă lui Hristos.