Viața este continuitate, val infinit. De aceea, o poate cunoaște numai acela care îi simte întregul. Adevăratul om este o ființă cosmică; experiența lui trebuie să aibă această dimensiune.

Tendința omului este de a se regăsi, adică de a se situa just și a se întregi. Aceasta înseamnă năzuință spre desăvârșire. Viața omului are un sens propriu. Viața înseamnă prisos, este întrecere în sine. Viața înseamnă sforțare peste ceea ce este dat, peste actual; omul amplifică prezentul pentru un alt prezent viitor.

Viața nu poate fi înțeleasă fără schimbare. Numai ce e mort nu se schimbă în lumea noastră. E aici un conținut trist al condiției umane, dar nu mai puțin mântuitor.

Fenomenul vieții este orientat în înțelesul că nu este o forță oarbă, fără lumină, fără cale. Schimbările ei au un anume curs, care merge spre perfecțiune. Aici stă bucuria vieții: în această tendință a sa de a se întrece pe sine însăși spre crestele tot mai înalte, tot mai însorite.

Viața noastră cuprinde urâtul, imperfectul, dar sensul ei este de a ucide aceste stări, nu de a le cultiva, de a le depăși către stări superioare până ce viața ajunge la împărăția frumuseții.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 123-124)