În cetatea Palestinei, care se numește Vivlos, viețuiau niște creștini care învățaseră credința cea în Hristos de la Sfinții Apostoli. Unul dintre aceia, cu numele Evtolmie, petrecând cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoțire, Domnul i-a dat binecuvântarea Sa, iar femeia lui, zămislind în pântece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina. Și când prunca era de patru luni, maica ei, luând-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnând pe acea copilă în numele Domnului nostru Iisus Hristos, a făcut-o catehumenă și, după două luni, a luminat-o cu Sfântul Botez.

Și când era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat de la cele pământești la cele cerești, iar maica a crescut-o pe pruncă după obicei, și, fiind de șapte ani, a învățat-o toate obiceiurile care se cuvin creștinilor. Iar acea copilă, cu cât înainta în vârstă, cu atât mai mult se umplea de Duhul Sfânt și se înfrumuseța cu darul lui Hristos, în care a sporit atât de mult, încât, în puținii și nedesăvârșiții ani ai tinereților sale, a călcat și a răsturnat cu bărbăție poruncile păgânilor împărați pentru închinarea la idoli, precum va arăta cuvântul:

Când fecioara era de zece ani și chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni, întru al șaptelea an al împărăției lui Dioclețian, un oarecare Volusian, mai mult diavol decât om, a fost pus antipat al ținutului Palestinei. Și neștiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioșii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Deci mulți viteji pătimitori ai lui Hristos, sfârșind cu bărbăție nevoințele lor, s-au învrednicit bunu­rilor celor neveștejite. într-acea vreme și fericita fecioară Achilina, care știa bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vârstă cu ea, zicându-le: „Ce vă folosește pe voi cinstirea idolilor celor mulți și nesimțitori? Au nu știți că cei ce cred în ei și li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet și diavolească? Căci acei zei, fiind ei înșiși morți și neputincioși, cum pot să facă bine altora?”.

Iar fecioarele cele de o vârstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinstești?”. Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele dintr-însele; pe Acela îl cinstesc și Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor celor ce cred întru El și nădăjduiesc spre Dânsul, că El este puternic să facă bine până la sfârșitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci cele de o vârstă cu ea i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a și murit”. Sfânta a răspuns: „Moartea nu are stăpânire asupra Lui, pentru că nu numai El însuși a înviat, ci și pe cei ce muriseră cu moarte bună i-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge și i-a înviat. El, văzând pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întrupa și a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută și să o povățuiască la calea cea mântuitoare, pierzând înșelăciunea diavolească și dăruin-du-ne darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Și cine este Acela despre care se spune că a fost răstignit?”. Achilina a răspuns: „Mântuitorul tuturor, iubitorul neamului omenesc, Care a răbdat pătimirile de bună voie pentru ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă și prin duh. Este Cel care S-a suit pe Cruce, voind să mântuiască nu numai pe cei ce viețuiesc pe pământ, dar și pe cei ținuți în iad să-i dezlege din legăturile morții; Cel Care înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toți învierea din morți cea de obște”. Atunci cele ce vorbeau cu dânsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăiești, a făcut atâtea bunătăți în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost și El, nu îl au ca pe un Dumnezeu?”. La acestea, înțelepțita de Dumnezeu Achilina a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc se abate din calea cea dreaptă, și avându-și sufletul orbit de răutate și cerbicea învârtoșată, leapădă cele ce sunt drepte și adevărate. De aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut prea mult bine, dându-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Acestea grăindu-le adeseori fericita cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, a auzit cele spuse și, alergând la antipat, i-a spus că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărătești pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic și numindu-i diavoli; iar pe Altul oarecare, răstignit, îl propovăduiește Dumnezeu și întoarce și pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Acestea aflându-le antipatul, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Deci Sfânta Muceniță Achilina a fost prinsă spre pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian și al doisprezecelea an de la nașterea sa, și a fost adusă la păgâneasca judecată.

Iar antipatul i-a zis mai întâi: „Oare tu te împotrivești porun­cilor împărătești și amăgești pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noștri și le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Au nu știi că împărații au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci și la pedeapsă cu moartea? Deci lasă și tu pe Cel răstignit și adu cinste și jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne silești să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioașă, pe care aștept s-o iau de la Mântuitorul meu; de vreme ce pe El îl mărturisesc și nu mă voi lipsi de Dânsul nicidecum, măcar de aș fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea nu zăbovi, ci scornește asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoști că stau înaintea ta înarmată cu credință și nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”.

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înșelătoare, zicând: „Te văd că ești încă tânără, bineîncuviințată și frumoasă; deci mă milostivesc spre tine, pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sunt nemilostivi și, după cumplitele munciri, te vor da la amara moarte și te vor lipsi de tânără de viață, și nu-ți va ajuta Dumnezeul creștinesc pe care II mărturisești”. Sfânta a răspuns: „Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ți se pare că te milostivești spre mine, cu aceasta mai mult voiești să mă vatămi; deoarece te sârguiești să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să știi că cei ce nădăjduiesc spre Hristos rămân nebiruiți”.

Deci văzând antipatul că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste față, zicându-i: „Iată începutul muncilor! Oare îți sunt dulci și bine primite?”. Achilina a răspuns: „O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate fața cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să știi că nici Acela, al Cărui chip îl port, nu te va ierta în ziua judecății Sale”. Judecătorul a spus: „Eu socotesc că marii noștri zei țin în mâinile lor mântuirea a toată lumea, iar în veacul ce va veni așijderea vor avea în stăpânirea lor mântuirea tuturor”. Zicând aceasta, a poruncit la doi ostași să o dezbrace pe fecioară de hainele ei, să o întindă pe pământ și să o bată fără de milă, zicând și aceste cuvinte: „Achilino, unde este acum Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta pe mine la judecata Sa? Să vină aici și să te scoată din mâinile mele!”.

După aceasta a poruncit celor ce o băteau să înceteze, și a zis către fericita: „Achilino, ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ți sălbăticia aceasta și te depărtează de la eresul creștinesc, dacă voiești să scapi de munci; pentru că cine a ieșit izbăvit din mâinile mele, nădăjduind spre Acela Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit? Și pe cine din cei ce-L cinstesc pe El l-au lăsat împărații noștri să trăiască?”. Sfânta Achilina a răspuns la acestea: „O, prea cumplitule muncitor, socotești oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să știi aceasta cu adevărat, că pe cât tatăl tău, diavolul, îți dă meșteșugiri asupra mea, pe atât și mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere și răbdare!”.

Iar Volusian s-a mirat, văzând o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: „Te las câteva zile să te gândești și să te înțelepțești a te închina zeilor, pentru care vei dobândi și viață pe pământ și cinste vrednică de la împărat”. Sfânta l-a întrebat: „Câte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?”. Volusian a răspuns: „Atâtea câte vei voi tu”. Achilina a zis: „Te rog pentru aceea ca să nu-mi lași să mă gândesc nici o zi și nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învățat a mă închina la Unul Dumnezeu și a alerga la Acela Care, petrecând la ceruri, caută spre pământ!”.

Iar Volusian, văzând pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul: „în zadar sunt sfaturile și ostenelile mele”. Și așa mâniindu-se antipatul, a poruncit ca să-i sfredelească capul ei prin urechi, cu țepuși de fier înroșite în foc. Și după ce muncitorii au făcut aceasta, fierbințeala focului i-a străbătut creierii ei și îi curgeau creieri cu sânge pe nări. Iar fericita, aflându-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie și mi-ai luminat gândurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptății și m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare și bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmașului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adâncurile înțelepciunii celei adevărate și mari celor ce cred în Tine, săvârșește alergarea nevoinței mele și-mi ferește nestinsă făclia fecioriei mele ca și eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înțelepte, în nejntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, împlinitorul durerilor mele”.

Acestea grăindu-le Sfânta Muceniță Achilina, a căzut ca o moartă, din pricina cumplitelor dureri. Iar antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, târând-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mâncarea câinilor, judecând-o pe dânsa nevrednică de îngro­parea omenească, de vreme ce, defăimând poruncile împărătești, s-a lepădat de zeii romanilor. Și astfel muceniță a zăcut toată ziua aruncată în drum. Iar sosind miezul nopții, îngerul Domnului a venit la fericita și, atingându-se de dânsa, i-a zis: „Scoală-te și fii sănătoasă și, ducându-te, ceartă pe Volusian că el și sfaturile lui sunt de nimic!”. Atunci Sfânta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă și, lăudând pe Dumnezeu, zicea: „Mulțumescu-Ți Ție, Făcătorule al vieții mele, Cel ce mi-ai dat sănătate și din necurăție ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece și nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci cu smerenie mă rog Ție, ca, după ce voi săvârși nevoința pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale și, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduințe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinților Tăi, care au pătimit pentru Tine”. Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: „Vino, că îți va fi ție precum ai cerut!”.

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult și a mers în cetate. Și ajungând la porțile ei, îndată s-au deschis singure. Deci fericita a mers la palatele lui Volusian - pentru că o povățuia pe ea îngerul Domnului; și intrând acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe când el dormea. Iar antipatul, deșteptându-se din somn și văzând-o pe ea stând înaintea sa, s-a înspăimântat și, chemând pe servitorii săi, le-a zis: „Cine este aceasta care stă înaintea ochilor mei?”. Iar ei, aducând lumânări, au zis: „Aceasta este cu adevărat Achilina, care, fiind moartă după bătăile cele multe, ai poruncit să fie aruncată afară din cetate spre mâncarea câinilor”. Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimântat și a poruncit ca, luând-o pe ea, să o păzească până dimineața. Iar după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecății sale și a întrebat-o: „Oare tu ești Achilina?”.

Sfânta a răspuns: „O, om fără de lege! La ochii inimii tale fiind orbit de tatăl tău, diavolul, oare nici cu ochii cei trupești nu vezi? Eu sunt Achilina, roaba Domnului, și stau în fața ta”. Iar antipatul, ștergându-și ochii cu mâna, a rămas întru nepricepere și zicea întru sine: „Dacă n-a murit când i-am găurit capul și când i-am scos creierii, ce fel de munci pot să o vatăme pe ea?”.

Spunând aceasta, a poruncit să o taie, zicând: „Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creștinesc, cea tânără cu anii, dar mare fermecătoare, care nu a cinstit pe zeii cei fără de moarte și nici nu s-a supus împărăteștilor porunci, pe aceea noi ne-am ostenit mult a o pleca de la o nebunie ca aceasta, dar n-am putut să o întoarcem. De aceea, după multe munci, care nu s-au atins câtuși de puțin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoțând-o afară din cetate, să i se taie capul”.

O osândă de moarte ca aceasta luând fericita fecioară, a mers afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungând, a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulțumesc Ție că mi-ai arătat sfârșitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul meu și făcătorul tuturor, că nu în deșert mi-am săvârșit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorule a toate, că pe muncitor l-ai rușinat, iar pe mine mă învrednicești cununii celei nestricăcioase. Deci primește în pace sufletul meu, ca, lăsând pe cele pământești, să câștig pe cele cerești”. Astfel rugându-se fericita, i-a venite un glas din cer, zicându-i: „Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mânia muncitorului și ai sfărâmat boldul diavolului prin nevoința ta, primește răsplătirea cea gătită ție”.

Acest glas venind de sus spre dânsa mai înainte să-și ridice călăul sabia spre grumazul său, sfânta muceniță a lui Hristos a adormit desăvârșit cu somn de moarte. Iar călăul, chiar văzând că muceniță își dăduse sufletul său, nu a trecut cu vederea porunca antipatului, ci a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar creștinii care erau acolo, luând moaștele ei cele mai scumpe decât mărgăritarul, ungându-le cu aromate de mult preț și învelindu-le cu pânze subțiri și noi, le-au îngropat în mormânt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormântul ei se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.