Sfântul Mucenic Zven a trăit la sfârșitul primului mileniu, pe vremea când vichingii erau cufundați în smârcurile păgânismului. El s-a născut la Arboga, dar pentru o vreme a fost plecat în alte locuri creștine din Europa. Când s-a întors în așezarea sa natală din regatul Suediei, nimeni nu l-a recunoscut. Mai apoi localnicii și-au dat seama că era Zven, fiul unor oameni din partea locului.

El se botezase creștin, se îmbrăcase în Hristos și primise voturile monahale, devenind monah. Sursele aghiografice îl arată ca pe un tânăr pașnic, senin, blând și smerit, care propovăduia Evanghelia și învăța că cel mai de preț lucru al omului este sufletul, ce trebuie dăruit Prea-Milostivului Dumnezeu, Celui adevărat, în Treime închinat.

La început, războinicii care conduceau așezarea vichingă și adoratorii zeităților locale nu i-au acordat atenție, socotindu-l neînsemnat și chiar smintit, neținând seamă la cuvintele sale gingașe. Dar treptat, săracii, cei asupriți, cei răpiți în războaie, ba chiar și unii vichingi s-au apropiat de el, mișcați de cuvintele și de lacrimile cu care vorbea despre Regele Hristos, Cel care și-a eliberat poporul murind țintuit pe cruce și înviind pentru a scoate din întuneric și din umbra morții pe ai Săi.

Dragostea lui neobișnuită i-a uimit pe mulți. Propovăduirea lui înflăcărată, plină de dragoste, și faptele de milostenie au încălzit și au înmuiat inimile oamenilor. Paraclisul pe care îl ridicase din trunchiuri de copac a devenit neîncăpător, pentru că mulțimile se adunau să asculte cuvântul lui Dumnezeu.

Văzând aceasta, nu doar cei umiliți și neînsemnați, ci și unii războinici și chiar căpetenii vichinge au început să ia aminte la propovăduirea lui, iar unii dintre ascultători s-au făcut catehumeni, pregătindu-se să primească Sfântul Botez. Adoratorii zeităților vichinge s-au temut de înflăcăratul propovăduitor, deoarece mulțimile îl înconjurau. Slujitorii idolești nu au mai stat pe gânduri, ci au plănuit uciderea cuviosului misionar. Au întărâtat norodul împotriva lui, precum odinioară împotriva Sfântului Arhidiacon Ștefan, acuzându-l pe cuviosul Zven că a trădat credința părinților săi, că hulește și blasfemiază.

Astfel, o ceată de vichingi înfuriați a năvălit în paraclis, l-au scos afară și l-au dus la locul jertfelor sângeroase din Arboga. L-au pus pe piatra de sacrificiu a altarului idolesc. Cuviosul s-a ridicat în genunchi, și-a întins mâinile la cer și a zis: „Părinte, nu le socoti lor păcatul acesta”. Fața lui strălucea ca a unui înger, dar cei împietriți la inimă l-au ucis cu pietre.

Astfel, Zven a devenit jertfă bine primită de Dumnezeu, prieten și următor al lui Hristos până la moarte. Sângele scurs pe piatra de altar, strecurându-se în pământ, a dat naştere unui izvor tămăduitor, care a adus bucurie creștinilor, uimire păgânilor și frică ucigașilor. Zeii patimilor ucigașe, mânia și cruzimea vichingilor au făcut loc bunei cuviințe și milei creștine.

Trupul Sfântului a fost așezat de puținii creștini din Arboga ca o comoară ascunsă în mormânt. Mai târziu, pe locul jertfei, creștinii au ridicat o bisericuță din pietrele altarului păgânesc, unde au așezat moaștele lui. Izvorul tămăduitor a rămas secole de-a rândul izvor de vindecări și a fost chiar principala sursă de apă din Arboga până în anul 1960, când a încetat să mai izvorască.

Astfel, prin mijlocirile Sfântului Mucenic Zven, poporul a primit de-a lungul veacurilor vindecări și alinări, mai ales în vreme de molime.

Pomenirea Sfântului suedez Sven în zilele noastre

Astăzi, pe locul martiriului Sfântului Mucenic Zven nu se mai văd decât pietrele bisericuței de odinioară. Dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, chiar la Arboga, locul pătimirii, câțiva tineri s-au convertit la Ortodoxie și l-au redescoperit pe Sfântul Zven.

Sfântul Mucenic Zven îi ajută pe tinerii ortodocși de la Arboga și astăzi. Unii dintre ei, veniți la episcopul slujitor al Scandinaviei, Preasfințitul Macarie, s-au întărit în credință, mergând chiar în pelerinaj la mănăstirile din România, unde s-au hotărât să devină ortodocși. Așa lucrează harul Sfântului Mucenic, care odinioară, prin sângele său, a rodit izvor de apă tămăduitoare, iar astăzi rodește izvoare vii de credință în inimile celor ce îl cheamă cu credință.

Multă alinare au simțit credincioșii care l-au chemat în rugăciuni, pomenindu-l cu multă osârdie în locurile unde, în zorii creștinismului scandinav, creștinii alergau cu multă evlavie pentru a primi tămăduire. Căci Sfântul Cuvios Mucenic suedez Zven are și această harismă de la Dumnezeu: darul vindecării și izbăvirii de bolile molipsitoare și de epidemii.