Viața Sfântului și Dreptului Evdochim
Dreptul Evdochim atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul știa că rodul dragostei este milostenia.
Mare folos găsește în povestirea vieții dreptului Evdochim atât cel ce povestește, cât și cel ce ascultă; nu numai pentru că acesta s-a arătat fierbinte îndrăgitor al faptei bune, după cum au fost și mulți alții în pustnicie, ci mai vârtos pentru că aflându-se în grijile lumii și fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării celei lumești, învăluit de valurile tulburărilor și supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei și și-a ferit sufletul curat și neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subțire cuget. Și a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună. încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei îmbunătățiți care petrec în lume; și dacă aceștia vor privi la el, vor putea să viețuiască cu întemeiere și să se mântuiască. Deci este potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca o masă pe care se află bucate duhovnicești, care niciodată nu lipsesc, nici nu se strică.
Minunatul Evdochim își avea neamul din Capadocia. El s-a născut și a fost crescut de părinți binecredincioși. Tatăl său se numea Vasile și maica sa, Evdochia, fiind renumiți cu neamul, prea bogați cu avuția, slăviți și străluciți cu dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Și, având Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit și lăudat pentru faptele cele bune, pe care le săvârșea cu osârdie. Căci în lume se află mulți copii slăviți, poate și dregători, din părinți de neam bun; dar foarte cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viața îmbunătățită și întreaga înțelepciune desăvârșită, petrecând în mijlocul lumii, acolo unde se pune înainte și se uneltește mai mult plăcerea și desfătarea.
Acest fericit copil, fiind dat de părinții lui la învățătura cărții, n-a avut trebuință de frica și de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învățătură, ci însuși din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta și se silea cu toată sârguința, ziua și noaptea, mai ales la citirea dumnezeieștilor Scripturi, în care îndeletnicire se înveselea fericitul mai mult decât cei care se află la mese scumpe și la petreceri cu jocuri și cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne, mai mult decât mierea și fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să meargă la dumnezeieștile biserici, să asculte sfintele slujbe și cuvintele dumnezeiești și cu totul se sârguia să se facă locaș curat al Dumnezeului Celui viu.
Vrăjmașul adevărului îndemna pe mulți tineri de o vârstă cu Evdochim să-] silească a merge la petreceri îndulcitoare, la vânătoare și la veselii. însă de-a pururea pomenitul avea o singură desfătare și plăcere - să se roage și să se sârguiască la citirea cărților folositoare de suflet; dar nu precum fac unii care se roagă neavându-și mintea lor la rugăciune și citesc neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe care le aud de la alții; ci el, adevăratul rob al Domnului, și când se ruga și când citea, își avea toată mintea și tot cugetul pironit la sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atât a iubit din tot sufletul întreaga înțelepciune și curăția cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune - care și face pe om întocmai cu îngerii -, încât putea cu îndrăzneală să zică și el ca și acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrand ar fi văzut. Și lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotărât să nu privească la față femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în față altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe lângă întreaga înțelepciune, el a adăugat împreună și milostenia, însoțită cu desăvârșita veselie a feței, ca prin întreaga înțelepciune să strălucească fața înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât și pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuință. Și atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuință să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul știa că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era și tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor și mângâiere a scârbiților.
Minunatul Evdochim, pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, și de vrednicie împărătească. Insă cu toate acestea, n-a căzut câtuși de puțin din cugetarea la strălucirea și frumusețile cerului, și socotind că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu îndatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfânt s-a rânduit a fi și voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se numește Harsiana; dar, ca un iconom înțelept, nu folosea dregătoria pentru cinstea și slava sa, după cum fac cei mai mulți care iau vreo dregătorie, ca să se slăvească ei, nepricepuții, și să se lăcomească, nepunând ticăloșii în mintea lor înfricoșata cercetare care are s-o facă dreptul și înfricoșatul Judecător. Iar fericitul Evdochim nu era din aceștia, ci toată sârguința și grija lui era dată spre a ocârmui pe cei mici și pe cei mari cu cuvioșie și dreptate și chiar sufletul, dacă ar fi fost trebuință, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce să spun multe? Fericitul Evdochim era desăvârșit în toată fapta bună: înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Și nu numai el se păzea de osândire, ci și pe ceilalți îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăța încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească. Cu acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii; dascăl cu cuvântul și cu fapta; chip, pildă și icoană vie acelora care petreceau împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârșit al vieții acesteia de acum, fiind acolo în Capadocia și având treizeci și trei de ani, adică fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea și cu socoteala preabătrân.
Și cunoscându-și dreptul sfârșitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viața lui n-a cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era departe și nu era acolo la sfârșitul vieții sale. Insă a sosit ceasul cel mai de pe urmă, ca să se ducă către Domnul; și au venit mulți la el să-l cerceteze. Și după ce le-a vorbit din destul despre aducerea aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca să-l îngroape cu aceleași haine cu care era îmbrăcat și să nu-i facă cele obișnuite care le fac la ceilalți morți. Atunci a făcut semn și după ce au ieșit toți afară, a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit unii dintre ei și le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca și sfârșitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ți-am bineplăcut Ție!”. Apoi zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!”, a ieșit preasfântul său suflet. Atunci cei ce se aflau acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat hainele care le purta, dar și patul pe care se culca, care era făcut din lemne despicate, așa cum erau, le-au pus în mormântul sfântului.
Dar nu era cu putință să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol înfricoșat; și după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului, s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, venind în locul unde zăceau sfintele moaște, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată diavolul a început a-l munci pe Ilie și, scuturându-l cu înfricoșare, l-a aruncat la pământ ca pe un mort și așa a ieșit și a scăpat omul. Deci Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părți vestea minunii care s-a făcut cu Ilie, și mulțime multă venea, aducând bolnavi de multe feluri de patimi, și se tămăduia la mormântul sfântului.
O femeie oarecare avea un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le miște nicidecum. Deci îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea zi s-a și tămăduit. Un alt copil era slăbănog nu numai de mâini, dar și de picioare. Acela venind cu credință la locul acela minunat, a căpătat sănătate ca și copilul cel dintâi. încă și candela sfântului era un izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu untdelemnul candelei, se tămăduiau.
Și altă femeie, având duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a fugit de la ea. O alta, fiind muncită de mulți ani de o patimă cumplită și nevindecată, s-a dus cu credință la mormântul sfântului și, luând pământ, l-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă și l-a făcut tină; apoi ungându-și rana, îndată și-a câștigat sănătatea cea dorită. Pământul de la mormântul sfântului făcea tămăduire nu numai acelora care se duceau acolo, ci și acelora care erau departe; pentru că se trimitea la cei bolnavi și se ungeau cu dânsul. Și astfel își căpătau sănătatea după credința lor. La Sfântul Evdochim era încă și aceasta o covârșire a darului, că îndată ce se ungeau bolnavii și chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.
Este lucru cu neputință a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Insă acum socotesc că este vremea să spunem și despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana la Constantinopol.
Vestea despre minunile Sfântului Evdochim a ieșit și a trecut prin toată cetatea și latura, încât toți se minunau și nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii și boierii înalte, a săvârșit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârșesc sihastrii din pustietățile cele adânci, și a păzit atâta curăție și întreagă înțelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite și preagrabnice ce le făcea, toți s-au spăimântat pentru aceea și cei mai mulți oameni povesteau și cugetau la sfântul acesta.
Și aflând și părinții de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte. Dar, auzind și de minunile pe care le făcea, se mângâiau și aveau dorință înfocată să se încredințeze și cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici n-a socotit ostenelile și primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare osârdie și s-a dus la mormântul preaiubitului și preasfântului său fiu. Și văzând acolo mulțimea celor ce mergeau cu toată evlavia și minunile ce se făceau la acest sfințit mormânt, unde se vindecau foarte degrab îndrăciții și cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a căzut și a îmbrățișat mormântul fiului său. Și îl plângea ca pe un mort; dar, cucernicindu-se și minunându-se de darul minunilor pe care fiul său îl luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta, pentru care făcea și plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca acestea:
„Fiul meu preadulce! Fiule, lumina ochilor mei! De unde se află la tine atâta dar de tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care viețuiesc în curăție și cu nevoința, cu ascunse osteneli și cu fapte bune. Acest dar se dă de la Domnul robilor Săi adevărați, ca un început al bunătăților ce au să fie în slava împărăției cerești. Prin tine, fiul meu, m-am făcut și mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea, nu-ți mai fac plânsuri și tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui Dumnezeu, îți aduc cântări și laude duhovnicești. Nu te mai numesc rod al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Eu pe tine te-am născut trupește, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine duhovnicește.
Deci nu mă rușinez să te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune, părintele tău este însuși Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinții îngeri și toate cetele sfinților; deci fă-ne bine și nouă, părinților tăi, pe care mai mult ne apasă mâhnirea după tine, decât bătrânețile noastre de mulți ani. Mie, maicii tale celei trupești, mi-ai da plată pentru creșterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrieteni cu Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău, care te-a născut pe tine trupește, dacă îi vei pricinui odihnă bătrâneților sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o rugăciune ca aceasta aduc ție bătrânețile părintești, ostenelile pântecelui de maică, sânii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc că Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinții tăi, căci porunca Lui este ca să fie cinstiți de fii, fiindcă cinstea care se face de către fii părinților, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată și Ziditor al tuturor”.
Acestea zicându-le cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea de pe mormânt și, scoțând afară racla cu sfintele moaște, s-a arătat o minune preaslăvită și preaînvederată, ca să încredințeze cele zise. Căci trecuseră optsprezece luni de la îngroparea sfântului și, atâta vreme aflându-se în pământ, acele cinstite moaște n-au suferit nici o schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici fața nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire sau măcar puțină stricăciune la vreun mădular al trupului; nici nu s-a veștejit, nici nu s-a înnegrit câtuși de puțin acel sfânt trup, ci se arăta cu fața strălucită, înflorită și prea veselă cu toate închipuirile, asemenea unui om ce doarme și n-a murit. Și numai o mișcare lipsea, ca să se arate sfântul viu. Dar și hainele cu care l-au îngropat, au rămas nestricate cum au fost la început. Știm cu toții că trupurilor celor morți le urmează, pe lângă putoarea cea rea a trupului, ca și hainele să scoată oarecare duhnire grea și putrejune puturoasă. Dar la acest de trei ori fericit, însuși trupul și hainele slobozeau bună mireasmă minunată și dulceață, la vedere și la mirosire. Și nu se socotea că atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu răsaduri și flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat și un ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaște ca să le ridice drept și numai cât le-a îmbrățișat, au stat drepte, ca și cum ar fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoșându-se cu frică mare, a căzut înaintea picioarelor sfântului, rugându-l ca pe un viu să-l lase să ia hainele lui pentru evlavie. Și așa a început întâi de a scos dulama și l-a îmbrăcat cu alta; apoi cu atâta înlesnire a scos din picioarele lui încălțările pe care le purta, încât se arăta, ca și cum însuși sfântul îi ajuta spre a le scoate. Iar după ce l-a dezbrăcat, l-a așezat iarăși în chipul cel dintâi, slăvind împreună cu cei de față pe Dumnezeu, Care slăvește pe cei ce îl slăvesc pe El.
Deci se adeverește că s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul cel mare cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el, încât să păzească peste fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoșat diavolii și fugeau din oameni ca izgoniți de fulger. Și cu adevărat, dacă, fiind ascuns în pământ, se temeau de el diavolii și fugeau din oameni, cu cât mai mult s-au înfricoșat de el, după ce s-a arătat și strălucea în slava sfințeniei.
După aceasta s-a ivit neînțelegere între maica sfântului și între cei de acolo; pentru că maica sfântului voia să ia sfintele moaște și să le ducă în Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu”. Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a strălucit. Deci cum este cu putință să ne lipsești pe noi de un dar ca acesta, care aici și-a întins razele atâtor minuni? Această vie este de la voi, dar la noi și-a dat rodul darurilor, fiindcă așa a binevoit Dumnezeu. Deci să nu te împotrivești hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne zavistuiești nouă dumnezeieștile daruri, să nu voiești a lipsi atâta mulțime de folosul sufletului și al trupului. Îți ajunge, pentru slavă, că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!”.
Auzind ea acestea, s-a dus în liniște la ale sale, ca o înțeleaptă. Au trecut însă la mijloc multe zile și numitul acela ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a dobândit vreme de a furat comoara și a fugit, neștiind nimeni din cei de acolo. Și mergând Iosif cu sfintele moaște pe ascuns, a fost vădit de mirul ce curgea dintr-însele și din minunile care se făceau pe drum. Căci o femeie îndrăcită, fiind dusă pe drum de oarecare, s-a întâmplat de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaște. Atunci s-a sălbăticit diavolul și a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt și sărind fără de rânduială. Astfel a ieșit diavolul acela, fiind izgonit de darul Sfântului Duh. Iar femeia aceea, făcân-du-se sănătoasă, s-a întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioară, având patimă înfricoșată, îndată ce s-a apropiat cu credință de sfintele moaște, a luat tămăduire.
Astfel făcând minuni sfântul, a fost dat părinților săi darul cel de mult preț. Atunci acea maică iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a făcut sfintelor lui moaște o raclă de argint și a pus-o în prea frumoasa biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai înainte; și se făceau și acolo în fiecare zi nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe și, mai ales, pentru covârșirea milosteniei; pentru că el avea mai multă osârdie spre a da, decât aceia care cereau spre a lua. Fericitul a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri veșnice în împărăția cerului, căreia să ne învrednicim și noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Viața Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro