Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numește și Nazianz. Părinții lui erau de bun neam și cinstiți, tatăl său avea același nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredință, fiind născut de părinți necredincioși, din tată elin și din maică evreică, și amândurora le urmă în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât și cu necredința iudeilor, precum este credința cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericită Nona, era creștină drept-credincioasă, născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii; ea era bine învățată, iar prin judecățile lui Dumnezeu a fost însoțită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă și pe acela la sfânta credință și să se sfințească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.

Fericită Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înțelepțite și cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creștinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis că aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soția sa, care adeseori se ruga; el nici nu știa cum să se roage și nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simțit în inimă o mare plăcere; apoi, deșteptându-se, se veselea și a spus soției sale. Iar ea înțelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăța credința creștină și a-l povățui la calea mântuirii.

Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creștinului celui adevărat și desăvârșit.

Atât de mult a sporit în dreapta credință și în fapte bune, încât mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta viețuind fericită Nona în cinstită însoțire și dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălța rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăților, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei și în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Și a văzut Nona înainte de nașterea fiului, ce fel va fi el, cum și numele lui l-a știut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, și l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înștiințase înainte. Apoi a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și purtării Lui de grijă a încredințat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulți creștini să amâne Botezul până la vârsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică până la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa și de alți mari părinți. Deci, pruncul cel născut, adică Sfântul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creștini, s-a amânat botezul lui până la vârsta anilor Domnului nostru Hristos.

Crescând pruncul în casa părinților, când a venit la vârsta de copil, îndată a învățat carte și crescând cu anii, creștea și cu înțelepciunea, pentru că era, după numele său: isteț la minte, deștept și sârguitor în învățături, încât întrecea pe cei mai vârstnici decât el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilărești la înțelegerea lucrurilor pe care le învățau cei în vârstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrânesc; pentru că jucăriile și glumele copilărești și tot felul de priveliști, le-a urât cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, și mai vârtos la învățătură; cheltuindu-și vremea, nu în deșertăciune. Și după ce a venit mai în vârstă, dreptcredincioasa maică îl învăța dreapta credință cu multe învățături, spunându-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osârdnice l-a cerut de la Dumnezeu și că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.

Deci, bunul tânăr punea cuvintele cele de maică în inima sa și i se lumina sufletul în credință, în nădejde și în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înțelepciune sufletească și curăția trupească a iubit-o foarte mult și și-a pus în gând, ca să-și păzească cu dinadinsul fecioria sa până la sfârșitul său; iar la aceasta a fost povățuit, pe de o parte de învățăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereții, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stând aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere, și amândouă de vârstă și de ani potrivite, însă amândouă neînfrumusețate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preț și mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brâie de aur nu se împodobeau, nici se mândreau cu frumusețile feței, nici cu potrivirea sprâncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumești se sârguiesc a vâna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate și încinse cu cinste, având acoperite cu mahrame subțiri, nu numai capetele, ci și fețele lor, privind cu ochii în jos și roșindu-se cu obrajii de rușine feciorească; apoi erau pline de curățenie, buzele erau că floarea trandafirului roșu și cu tăcere multă arătându-se. Iar el văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din cei ce covârșesc firea omenească.

Acelea văzându-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebându-le el: „Cine sunteți și de unde ați venit?”. Cea dintâi i-a spus că este curăția, iar a doua s-a numit înfrânarea și spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos și de frumusețile cereștilor fecioare se îndulcesc. Și-i ziseră: „Fii de un gând cu noi, unește mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălțăm la cer, în lumina cea aleasă, și aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem”. Acestea zicându-i, s-au înălțat la cer, precum cu niște aripi zburând în sus. Iar tânărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, până ce au intrat în cele cerești, apoi deșteptându-se, și-a simțit inima sa plină de negrăită plăcere și veselie. Și dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osârdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrânare se sârguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beții, și de îmbuibări.

După nașterea Sfântului Grigorie, fericită Nona a mai născut și alt fiu, anume Chesarie, și o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credință și învățătura cărții. Iar fericitul Grigorie vrând să se deprindă desăvârșit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, și cu toată înțelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întâi în Cezareea Capadociei, și acolo petrecând cu cei mai aleși și mai învățați dascăli, s-a deprins în puțină vreme din destul la învățături; mai întâi că era foarte isteț la minte, și al doilea, avea multă sârguință, și s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învățături și avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunând de la mulți bărbați comoara înțelepciunii și cu înțelepciunea îmbogățindu-se.

După aceasta, vrând să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioși. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încât toți plângeau deznădăjduindu-se de viața lor și de moartea cea trupească; atunci Grigorie temându-se de moartea cea sufletească, plângea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; și își aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roșie, apoi de mântuirea proorocului Iona din pântecele chitului; și se ruga lui Dumnezeu cu tânguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinților lui în vis, care îndată stând la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinți către Dumnezeu, cerând ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.

Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora și pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblânzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna și valurile și s-a făcut liniște pe mare. Și toți cei din corabie, văzându-se mai presus de nădejde mântuiți de înecare și scăpați ca din ghearele morții, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că știau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic și cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tânăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut și iubit de sfânt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericită Nona, umblând pe mare, apucând corabia, când se afunda, și târând-o la uscat; și a spus la toți acea vedenie, după ce s-a făcut alinare și toți au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulțumit și au crezut în El.

Tatăl lui Grigorie, rugându-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăși altă vedenie, și anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea lui Grigorie de înecare și a dat lui Dumnezeu mulțumire, împreună cu soția sa.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, și acolo petrecând în învățătura cea din afară, a fost la toți de mirare, pentru ascuțimea minții sale și pentru viața cea plină de înțelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena și Sfântul Vasile, pentru învățătura înțelepciunii. Și erau amândoi, Grigorie și Vasile, adevărați prieteni și împreună viețuitori. Una le era lor casă și hrana, unul le era duhul și aceleași obiceiurile, ca ale unor frați de o mamă. Deci, erau amândoi cinstiți în Atena, căci în puțină vreme au întrecut pe dascălii lor și ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constanțiu, fiul marelui Constantin, împărățea peste Roma și peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) și depărtat de la Dumnezeu, învăța cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: „O! cât de mare răutate hrănește pământul Romei și al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întâmple.

Deci, petrecând Grigorie și Vasile ani destui în Atena, și trecând toată învățătura desăvârșit, chiar și mai presus de toată înțelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinții insuflați, ca să învețe înțelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viața lui. Iar Grigorie a fost ținut de atenieni prin rugăminte și puțin după Vasile stând acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la nașterea sa și a primit Sfântul Botez chiar din mâinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lingă dânsul, acasă. Și și-a pus rânduiala ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieștilor cărți, apoi, în gândirea de Dumnezeu petrecând ziua și noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

După aceea, tatăl său cu sila l-a sfințit ca preot și încă voia ca să-l facă și episcop, dar Sfântul Grigorie neprimind o vrednicie și cinste ca aceea, și liniștea monahicească dorind-o, a fugit în taină și a mers la prietenul său, Sfântul Vasile; care și el era acum preot și avea în Pont o mânăstire cu o mulțime de monahi și care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemându-l la sine. Deci, iarăși amândoi, ca mai înainte în Atena, au început a viețui împreună, unul pe altul având ca model de fapte bune și unul altuia urmând. Deci, au scris împreună pustnicescul așezământ al monahilor, petrecând acolo Sfântul Grigorie cu Sfântul Vasile, vreme destulă.

Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plângeau părinții foarte mult după dânsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnându-l să se întoarcă la dânsul, să-i ajute la bătrânețe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzând nevoia Bisericii, căci atunci Biserică era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care și tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvățat, se vătămase în parte, a mers iarăși din Pont în Nazianz și ajuta pe bătrânul său tată în lucrurile bisericești și în rânduielile casei, spunându-i despre rătăcirea lui Arie și întărindu-l în dreapta credință.

După moartea împăratului Constanțiu, fiul lui Constantin, luând împărăția Iulian, s-a împlinit despre dânsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădându-se de Hristos și ridicând prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfântul Grigorie cu multe și înțelepte scrisori ale sale, văzându-i rătăcirea și pierzătoarea înșelăciune idolească, cum și basmele elinești cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dânsul a luat împărăția dreptcredinciosul creștin Iovian (363-364), iarăși a înflorit credința lui Hristos.

Iar după Iovian, urmând la împărăție Valens arianul(364-378) și pe mulți vătămându-i cu credința cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum și arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptură cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credință. De aceasta Sfântul Grigorie a scris către dânsul, sfătuindu-l să roage pe Sfântul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioși. Deci, a scris Sfântului Vasile, sfătuindu-l prietenește și rugându-l ca, nepomenind mânia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, și să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăși să o întărească. Astfel, Sfântul Grigorie, făcând pace între Eusebiu arhiepiscopul și Sfântul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfântului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost rușinați, încât unii au tăcut, iar alții au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfântul Vasile și, în dragoste cu dânsul viețuind, s-a sfârșit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioși, marele Vasile, chiar nevrând. Iar cei răucredincioși neîngăduind aceasta și cu zavistie pornindu-se, au făcut că cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se fățărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.

Acela cu alți episcopi, de un gând cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; și a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărțirea eparhiei. Văzând Sfântul Vasile luate din eparhia sa câteva cetăți și sate, a socotit astfel: era între Cezareea și între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfântul Vasile voia să așeze noul scaun de episcopie și să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia că astfel să potolească și certurile, și sufletele multora întru dreaptă credință să le păzească. Însă neavând bărbat iscusit, a trimis la Sfântul Grigorie prietenul său, rugându-l să primească sfințirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credință, precum era el.

Sfântul Grigorie i-a scris, lepădându-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dânsul și necîștigîndu-și dorirea, s-a sculat și a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrânul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile și bătrânul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfințirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetății Sasimei. De care lucru înștiințându-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun și străjuia drumurile venirii lui. Sfântul Grigorie venind acolo și înștiințându-se despre răutatea lui Antim și despre puterea ostașilor, s-a dus într-o mânăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălășluit în pustie, la dorita lui liniște.

După câtăva vreme însă, iarăși prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinții lui îmbătrâniseră și le trebuia la bătrânețe ajutor de la dânsul, fiindcă ei nu mai aveau alți fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea și fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, și acolo îngropară pe sora lor. Sfântul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; și rămăsese singur la părinți, ca o lumină a ochilor, și nu era cu putință ca să nu asculte pe părinții lui, ci era dator să le slujească la bătrânețile lor, și apoi, sfârșindu-se ei, să-i dea obișnuitei îngropări.

Întorcându-se iarăși Sfântul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrânețea, a voit ca, în viață fiind, să așeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări și cu rugăminte, ci și cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grijă pentru bisericeștile rânduieli, nu se lepăda, supunându-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. „Nu este cu putință mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viața aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău.” Iar tatăl nemaisupărându-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punând asupra lui, i-a zis: „Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrâneților mele, iar după ducerea mea, vei face precum îți va fi plăcerea!”.

Nu mult după aceasta s-a sfârșit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfântului Grigorie, având pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a viețuit 100 de ani de la nașterea sa, și a fost îngropat cu cinste, venind și Sfântul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Și a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfântului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme și aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.

Îngropând Sfântul Grigorie pe ai săi sfinți părinți, s-a ușurat de grijă pentru dânșii; apoi, vrând să scape și de tulburare, de vreme ce îl silea poporul că, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia și petrecea lângă biserica Sfintei celei dintâi Mucenițe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini și de bolnițe; pentru că Sfântul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-și plece capul, aduna pe săraci și bolnavi, văduvele, sărmanii și străinii acolo, și de hrana cea rânduita lor îngrijindu-se, a încredințat iubitului său prieten grija pentru dânșii. Și era Sfântul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor și odihnitorul străinilor.

Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulți ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulți; iar acum se mai ivise și eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfântului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o ființă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl și huleau pe Sfântul Duh. Unii dintr-înșii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, și nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfântul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfântul Duh nu-L cinsteau. Și se înmulțea acel eres mai mult în Constantinopol.

Apoi, cu sfatul de obște al Sfântului marelui Vasile și al altor mulți credincioși și episcopi, Sfântul Grigorie, ca un bărbat înțelept și puternic la cuvânt, a fost îndemnat să meargă la Bizanț, pentru biruirea învățăturii celei eretice și pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credințe. Dar mai înainte de a merge la Bizanț, Sfântul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfârșit; și așa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfântul Grigorie, plângând mult și cu cuvânt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungând la Bizanț, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioșii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată și numărul credincioșilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dânșii, era lăsată dreptcredincioșilor.

Drept aceea, Sfântul Grigorie îndată înarmându-se împotriva ereticilor cu praștia cuvântului lui Dumnezeu - precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările și dogmele lor, pe care le rupea ca pe niște pânze de păianjen; și în toate zilele întorcea pe mulți de la credința cea rea către dreapta credință; apoi, cu cuvintele cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu, în puțină vreme a înmulțit atât de mult Biserica lui Hristos, încât nu era cu putință a se număra. Iar numărul ereticilor se împuțina din zi în zi și se împlinea ceea ce se scrisese în Sfânta Scriptură despre casa lui David și a lui Saul: casa lui David se înălța și se întărea, iar casa lui Saul slăbea.

Neîncetând răutatea arienilor și a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înțelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca și cum Hristos n-ar fi luat suflet, și că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela și iscusit în înțelepciunea elinească, pe mulți a înșelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pământul, vânând pe cei neînvățați și atrăgându-i la pierzare, ca cu o undiță. Iar bunul nevoitor, Sfântul Grigorie, avea iarăși mare nevoință, luptându-se cu ereticii aceia și cu cei căzuți din dreapta credință, învățându-i, rugându-i, și pe unii păzindu-i în credință, iar pe alții ridicându-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurând poporul, cleveteau pe Sfântul Grigorie, ca și cum Hristos ar fi despărțit în doi fii; apoi, mereu semănând o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mânie și răutate împotriva Sfântului Grigorie, pentru că și picăturile de apă picând, adeseori, găuresc piatra.

Deci, cei ce nu puteau să priceapă meșteșugul cuvintelor eretice și să înțeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii și ereticii erau crezuți și cinstiți, în locul păstorilor și bunilor învățători; iar păstorul cel ce învăța adevărul, se socotea că un lup și eretic. Și făcând gâlceava, aruncau pietre asupra sfântului, ca și altădată iudeii asupra Sfântului întâiului Mucenic Ștefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins că fiarele și l-au adus înaintea judecății eparhului cetății, ca pe un tulburător și pricinuitor de gâlceavă și de zavistie.

Dar sfântul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blând și smerit cu inima, într-atâta primejdie și năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești. Iar eparhul știindu-i nevinovăția și văzând răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; și a ieșit mucenicul fără răni și fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, având totuși voință să pătimească pentru Hristos.

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfântul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfânta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvântătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvântător, adică Sfântului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de „Cuvântător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obște tuturor celor mai mari învățători și arhierei, pentru că toți au predicat cu dreapta credință Sfântă Treime; însă Sfântului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească „Cuvântător de Dumnezeu”, spre semn de biruință asupra acelor atât de mari și de mulți eretici; și de atunci au început toți a-l chema „Cuvântător de Dumnezeu”.

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioși și toată mulțimea voia să-l aibă patriarh. Chiar și Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, încredințându-i scaunul cetății lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic și ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meșter în răutate, tare viclean și înșelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească și fiind botezat, s-a unit cu Sfânta Biserică; dar viețuia cu vicleșug, acoperindu-se fățărnicește cu cucernicia, ca și cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neștiindu-i vicleșugul lui și întoarcerea de la păgânătate spre creștinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperământ cu el; el însă, urmând lui Iuda, a gândit să se depărteze de părintele și învățătorul său și să ridice război asupra lui și luând ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu și iscusit a țese vicleșuguri. Cu acela a început cu vicleșug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuință nu de puțin aur, adică cu plată și cu daruri să înduplece pe mulți la împlinirea gândului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întâi, și cu sporirea satanei și-a câștigat dorința în acest chip.

A venit în Bizanț un prezbiter din insula Tasos, aducând aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înșelându-l cu mari făgăduințe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvârșirea vicleșugului scornit și au trimis în taină la Alexandria multe și mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor și clericilor de lângă dânsul, rugându-l foarte mult să-i trimită la Bizanț pe episcopii săi și prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca și cum ar fi uitat de scrisoarea să mai înainte către Sfântul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor și nezăbovind episcopii cei trimiși de dânsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunând nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) și voiau să-l sfințească pe Maxim ca arhiepiscop.

Înștiințându-se aceasta îndată la toți, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii și popor mult, nu numai credincioși, ci și eretici, pentru că toți, mirându-se de acea răutate tăinută și de hirotonia cea fără de rânduiala, s-au aprins de mânie, și strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu rușine ieșind din biserică, au intrat în casa unui om, și acolo, făcând sfințirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), având ajutor pe unii din clerici și mireni, din care unii din greșeală erau despărțiți de Biserică, alții pentru plată, iar alții prin făgăduință de daruri și de cinstire erau înșelați; se țineau lingă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulți și mai cinstiți cetățeni aprinzându-se, defăimau cu negrăite ocări și dosădiri pe Maxim; dar și pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să viețuiască în casă cu dânsul și că de prieteșugul său l-a învrednicit.

Sfântul răspundea către dânșii, zicând: „Nu vă miniați asupra mea, o! bărbaților, că bine i-am făcut aceluia, nevăzându-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu suntem vinovați de aceasta, când nu cunoaștem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să știe tainele omenești cele dinăuntru. Iar pe lângă această, au nu prin lege ni se poruncește ca să deschidem părintește și cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez și în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, și se arăta îmbunătățit, deși cu fățărnicie, precum acum s-a vădit fățărnicia și răutatea lui; și nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneștile gândiri, nici știm ce va să fie, fără numai când Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la față căutăm, iar Dumnezeu în inimă”.

Cu niște cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luându-și soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeștile rânduieli, s-a gândit să aibă prin poruncă împărătească stăpânirea ocârmuirii bisericești, vrând mai ales să domnească decât să păstorească.

De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie și îngrozire a izgonit de la dânsul pe Maxim și pe episcopii care veniseră cu dânsul. Și au plecat toți în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală și fără rușine zicea către patriarhul Petru: „Sau să mijlociți scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta”. Și săpa groapa patriarhului prin viclene meșteșugiri și ar fi săvârșit răutatea sa, de nu s-ar fi înștiințat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temându-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.

Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanț de o boală trupească, s-a lepădat de grijă pentru ocârmuirea Bisericii Bizanțului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Și a făcut către popor cuvântul cel de pe urmă, învățând să păzească credința fără de prihănire și să facă lucruri bune. Iar poporul înțelegând că vrea să se ducă, și-a ridicat glasul și toți plângeau, zicând cu o gură: „O! părinte, plecând de la noi, duci cu tine și pe Sfânta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credință”.

Un glas ca acesta și plângerea poporului auzind Sfântul Grigorie, a părăsit scopul său și a făgăduit să petreacă cu ei până ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era așteptare ca, adunându-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aștepta sfântul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci țineau Biserica cea sobornicească arienii, având patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioșii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică și veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemând împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decât să se depărteze de la credința lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o țineau, cum și celelalte biserici. Și când arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul și poporul, mulțimea arienilor înarmându-se ca la război, stăteau lângă biserică, oprind intrarea credincioșilor; iar pe sfânt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tânăr îndrăzneț și voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pântece.

Atunci s-a făcut tulburare și gâlceava de arieni; și cu adevărat ar fi făcut acel rău sfântului, dacă n-ar fi venit împăratul și n-ar fi dus singur în biserică pe sfântul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioși, cu mare bucurie și veselie a înălțat glasuri de laudă și slavă lui Dumnezeu, vărsând lacrimi de bucurie, ridicând și mâinile în sus, căci bisericile după atâția ani, iarăși și-au dobândit a lor sfințenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Iar sfântul neputând singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupești, a strigat printr-un oarecare cleric: „O! fiilor, acum este vremea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăși să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rândui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns că acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; și după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudându-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut rușinați.

Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducându-și aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ți piciorul înăuntru la prietenul tău, că nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sârguința sfântului era ca de-a pururea să învețe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi și să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiților, să sprijinească pe cei neputincioși și să-și curețe turma să de vătămările eretice. Ieșea uneori la sat, iubind liniștea și tămăduind puțin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpânind mari averi bisericești, nici un ban nu și-a oprit sieși și nici nu cerceta pe iconomii bisericești, cât au adunat și cât au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toți îndemna să-și păzească conștiința curată pentru Dumnezeu.

Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea și de bătrânețe, s-a îmbolnăvit odată și zăcea la pat; de care lucru înștiințându-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el șezând în pat, întreba: „Ce voiți, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?”. Iar aceia, închinându-se, îi aduceau mulțumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curățat cetatea de eresuri și a întors iarăși la dreapta credință sfintele biserici, pe care de mulți ani le țineau arienii; că atât de mult bine a făcut tuturor, prin învățătură și prin păstoresca grijă cea pentru toți; iar după aceea îi ziceau: „Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat și pentru toată Biserica”. Dar sfântul spunându-le că boala să nu este spre moarte și învățându-i după obicei, i-a slobozit.

Ieșind aceia, a rămas un tânăr, care stând la picioarele sfântului, cu lacrimi și cu tânguire îl ruga, să-i ierte greșeala. Iar sfântul întrebându-l care este greșeala lui, tânărul nu răspundea nimic, ci numai se tânguia și cerea iertăciune. Iar unul din cei ce stă înaintea lui a zis: „Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pântecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căiește și cere iertăciune”.

Sfântul a zis tânărului: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie milostiv, o! iubite, și să-ți ierte greșeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ți eresul și apropie-te de Hristos Dumnezeu și slujește Aceluia cu credință”. Și astfel a liberat cu iertăciune pe tânărul acela; de care lucru înștiințându-se toată cetatea și minunându-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dânsul.

După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanț, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetății împărătești, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Și adunându-se episcopi credincioși, 150, printre care era începător Sfântul Meletie antiohianul; atunci, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, chiar și nevrând, fiind bolnav și plângând, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugându-l împăratul și tot poporul. Apoi nu multe zile trecând, preasfințitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt și din Macedonia și nu îngăduiau așezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dânșii este ales, și ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întâi, și pe acela trebuia să se așeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînțelegere și gâlceava între episcopi, unii zicând că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alții împotrivindu-se; și așa episcopii se gâlceveau unul cu altul.

Sfântul Grigorie, văzând cearta care era între episcopi pentru el, le-a ținut în sobor o cuvântare, zicând: „Eu, păstori sfințiți și cinstiți, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut și s-a întărit cu ale mele sudori și osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, și de la El să aștept răsplată; totuși dragostea turmei celei cuvântătoare și judecata arhiereilor cea de obște m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulți că nu mă voiesc pe mine. Deci, să știți, că nu caut nici bogății, nici scaun înalt și cinste și nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mâhnire, voi ieși din episcopie; iar voi sfătuiți-vă și faceți cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Zicând acestea, a ieșit, lăsând casa patriarhală, și s-a sălășluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gâlceavă și de întrebările celor ce veneau la dânsul. Apoi, mulți din popor alergând la dânsul, îl rugau să se milostivească spre turma să, să n-o lase, căci a crescut-o și a înmulțit-o cu atâtea osteneli și sudori; și-i ziceau: „Dă, o! părinte, darul tău iubiților tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruiește nouă și rămășița zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce suntem luminați prin învățăturile tale”. Iar sfântul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioșa cu inima și nu știa ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rânduiască cum e mai bine pentru turma să.

Adunându-se mai mulți episcopi, și mai mare neunire și gâlceava făcând, fericitul Grigorie, stând în mijlocul soborului, a zis: „Bărbați și împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urât și cu totul trist ar fi dacă învățând pe alții pace, înșivă să ridicați război unii către alții; căci pe alții învățați a se uni într-un cuget, iar voi înșivă sunteți neuniți; deci, vă rog pentru însăși Preasfânta și cea deoființă Treime, să vă uniți unii cu alții în bine și cu pace, iar de sunt eu pricinuitor de dezbinare, nu sunt mai cinstit decât proorocul Iona, deci, aruncați-mă în mare și va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice ați voi, deși sunt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateți-mă, din cetate goniți-mă, numai adevărul și pacea, precum zice Zaharia, iubiți-le; fiți sănătoși, sfinți păstori, și a pomeni ostenelile mele să nu încetați”.

Acestea zicându-le, ei s-au rușinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfântul, ieșind din sinod și gândind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: „Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ți răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpâne, să nu te îndoiești a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preț; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze și zavistia multora și să aibă pace episcopii, prin sârguința ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpânirea ta cea purtătoare de biruință s-o împodobești prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace și unire între ei; și o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvârșit să-l arăți mie”.

Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfântul și a lăcrimat; la fel și boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toți erau cuprinși de mare dragoste către dânsul și nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punând înainte bătrânețile și bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dânsul între episcopi, și mult rugind pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voiește; ca celelalte zile ale vieții sale să le săvârșească în pace, odihnindu-se puțin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toți și, pace dând oilor sale, ieșea din cetate, tot poporul petrecându-l și cu mare tânguire plângând. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfântul Grigorie și plângeau după dânsul au ieșit din cetate, lăsând soborul și s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei și mulți alții. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.

Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, mergând în țara Capadociei, s-a sălășluit în satul părintesc, care se numea Arianz, și se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuși nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflându-și patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curățit-o prin multe sfătuiri și scrisori. Și fiind rugat de cetățeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios și îmbunătățit, l-a pus episcop; iar el se liniștea în satul Arianz, unde viețuind câtva vreme, și multe scrieri folositoare lăsând, întru adânci bătrânețe a trecut la viața cea neîmbătrânită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, și a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.

După mulți ani, cinstitele lui moaște le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol și le-a pus în biserica Sfinților Apostoli, spre ajutorul și apărarea cetății și spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, în veci. Amin.