Sfântul Ioan Rusul s-a născut într-un sat din Rusia, la sfârșitul veacului al șaptesprezecelea, pe timpul împărăției lui Petru cel Mare. Anul cel mai probabil al nașterii sale este 1690, și aceasta deoarece sfântul a participat ca soldat la războiul pe care îndrăznețul țar l-a întreprins împotriva turcilor în 1711.

Luat prizonier de către tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului, Sfântul Ioan a fost vândut unui ofițer superior turc care era eparh în Procopie (actualul Ürgüp (Urgup) – Capadocia – Turcia), Asia Mică, aproape de Cezareea Capadociei. Întorcându-se în ținutul său, aga l-a luat cu sine și pe Ioan. Turcia se umpluse de nenumărate mulțimi de robi ruși care suspinau sub jugul greu al mahomedanilor și cei mai mulți dintre ei, pentru a li se ușura puțin suferința, s-au lepădat de Hristos și s-au făcut musulmani.

Sfântul Ioan, însă, făcea parte dintre acei tineri pe care îi înțelepțește cunoașterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrânețile cinstite nu sunt cele de mulți ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor; înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților – o viață fără prihană”. Împodobit, deci, cu înțelepciunea pe care o dăruiește Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică „necredincios”.

Bătut, lovit, scuipat, devenit ținta disprețului ienicerilor din tabăra militară ce se afla în Procopie, Sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-și lepede credința că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoșător păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă lași liber în credința mea, îți voi împlini cu sârguință poruncile; dacă mă silești să-mi schimb credința, mai degrabă îți predau capul decât credința. Creștin m-am născut și creștin voi muri”.

Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan își întindea într-un colț al staulului trupul obosit, mulțumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a Se naște într-o iesle săracă, lângă Bethleem.

Dumnezeu, văzând credința robului Său și mărturisirea sa, a înmuiat inima împietrită a stăpânului său și, cu timpul, acesta a început să-l îndrăgească, ajutând la aceasta și smerenia și blândețea ce-l împodobeau pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru viețuire o cămăruță apropiată de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în staulul său iubit, pentru a-și chinui trupul cu traiul greu și nevoința în mirosul greu al dobitoacelor și loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească, căci acesta devenise locașul de nevoință unde el urma poruncile Sfinților Părinți: ceasuri nesfârșite de rugăciuni și îngenuncheri; puțin somn, ghemuit, pe podeaua goală și acoperit cu o pânză veche, postind multe zile cu puțină pâine și apă și rostind adesea psalmii Proorocului David, pe care îi zicea în limba în care îi învățase de la mama sa – în limba rusă: „Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, așa sunt ochii noștri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi…”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului său și făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici mergea în fiecare sâmbătă și se împărtășea cu Preacuratele Taine.

Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce cercetează inimile și rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea celor ce erau împreună cu el robi și a celor de altă credință. A dat Domnul și multă bogăție stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise această binecuvântare peste casa sa și propovăduia tuturor despre virtuțile slugii sale.

După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soția acestuia a pregătit un ospăț la care a invitat rudele și prietenii soțului pentru a prăznui și a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile așezate înaintea oaspeților se afla și un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi. Amintindu-și de soțul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost, Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi și ar fi gustat din acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mecca. La auzul acestor cuvinte toți invitații au râs; stăpâna, însă, a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuși sau să o dea vreunei familii creștine sărace, precum obișnuia să facă adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.

Sfântul a luat farfuria și, mergând în staul, a îngenuncheat și s-a rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie și simplitate, cu nimic îndoindu-se, după cuvântul Domnului, și Acesta i-a ascultat dorința: farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă, spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuși, invitații au râs de cuvintele fericitului Ioan ca de o glumă bună.

Peste puține zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine și farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai Sfântul Ioan nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră: „În cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăț), întorcându-mă de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neștiind cine a adus mâncarea și cum a intrat în camera încuiată. Neștiind cum să-mi explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care ieșeau aburi, am zărit, cu și mai mare mirare, numele meu bătut pe marginea farfuriei, așa cum avem pe toate vasele casei noastre. Așa încât, cu toată nedumerirea și zbuciumul meu, m-am așezat și am mâncat cu mare poftă pilaful, și, iată!, am adus farfuria cu mine și văd că este într-adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înțeleg cum a ajuns la Mecca și cine a adus-o”.

Auzind acestea, casnicii eparhului au fost cuprinși de teamă și uimire, iar soția i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru a o trimite la Mecca și cum toți l-au luat în râs pentru aceasta.

Vestea despre minunea săvârșită de sfântul s-a răspândit repede în tot ținutul și toți îl priveau cu teamă și respect, ca pe un om drept și plăcut lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul și soția sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult și l-au rugat să se mute în cămăruța ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase. Fericitul Ioan și-a continuat mai departe felul ascetic de viață, îngrijind de animale și împlinind cu sârguință poruncile eparhului, iar nopțile petrecându-le cu rugăciuni și cântări de psalmi. Toate acestea le făcea împlinind cuvântul Domnului: „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.

După puțini ani, însă, pe care i-a trăit în post și rugăciune, apropiindu-se sfârșitul vieții sale pământești, fericitul s-a îmbolnăvit și a cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfințise cu rugăciunile sale și cu reaua pătimire îndurată pentru numele și dragostea lui Hristos, Cel ce S-a făcut om pentru noi și S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toți. Cunoscând mai dinainte ceasul ieșirii din trup, a trimis să fie chemat preotul pentru a se împărtăși cu preacuratul Trup și cu scumpul Sânge al Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, și astfel fericitul Ioan s-a putut împărtăși și îndată și-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.

Cu învoirea turcilor, preoții și creștinii cei mai de vază din Procopie au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa au venit nu numai creștinii, ci și mulți musulmani și armeni: cel până mai ieri rob și sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu lacrimi de adâncă emoție și cucernicie mult truditul trup și, cu lumânări și tămâieri, cu atenție și evlavie l-au dus la cimitirul creștin, la mormântul ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.

Descoperirea sfintelor moaște

Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferința și torturile și care îl împărtășea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, așa precum îl îngropaseră; să-l scoată din pământ și să-l aibă ca binecuvântare veșnică a lui Dumnezeu. După șovăielile preotului, cu îngăduința lui Dumnezeu, o lumină cerească a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creștinii au deschis mormântul și o, minune! – trupul sfântului se găsea intact, neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească și evlavie l-au ridicat, au luat în brațele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaște, și l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe unde obișnuia să privegheze fericitul Ioan.

În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea și Ibrahim al Egiptului, Osman Pașa, trecând prin Procopie – ca trimis al sultanului, aruncă în foc sfintele moaște, după ce jefuise biserica, vrând a se răzbuna pe creștini. Văzând însă trupul Sfântului mișcându-se în mijlocul flăcărilor ca și cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziți, lăsând odoarele bisericii și povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creștinii au împrăștiat cărbunii și cenușa și au găsit trupul sfântului întreg; nu pățise nimic, era tot mlădios și înmiresmat ca și mai înainte. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte de minunea petrecută atunci.

După conflictul dintre Turcia și Grecia din anul 1922, când Asia Mică a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiți să plece, luând cu ei sfintele moaște, odoarele bisericii și puține lucruri personale. După multe peregrinări, moaștele Sfântului Ioan au ajuns pe insula Evia, în actualul oraș Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a cărei construcție s-a terminat în anul 1951 și care adăpostește astăzi racla cu Sfintele moaște ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credință la ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri și alinări ale suferințelor celor trupești și sufletești.