Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei, din părinți credincioși și înstăriți, Sfinții Vasile și Emilia. Iubitor de învățătură, copilul Vasile a învățat la școlile din orașul său, apoi la cele din Constantinopol, mergând și la Atena, unde era cea mai înaltă școală din timpul său și unde l-a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie. După terminarea studiilor, a cercetat viața monahilor din Egipt și Palestina, devenind el însuși monah și întemeind o mănăstire în Pont. În anul 370 a fost chemat la vrednicia de Arhiepiscop al Cezareei Capadociei (azi Kayseri, Turcia), în vremuri grele pentru Biserică, deoarece ereticii arieni aveau de partea lor pe însuși împăratul Valens. Sfântul Vasile cel Mare și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi, temelie a credinței creștine. El a întemeiat spitale și azile pe lângă biserici, spre folosul celor săraci și bolnavi, îndemnând pe cei înstăriți să dăruiască din avuțiile lor spre ajutorarea celor lipsiți. A avut o legătură deosebită cu Biserica de la nordul Dunării (Dacia), de pe teritoriul actual al României, trimițând misionari pentru a creștina pe goți și cerând de acolo moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău. S-a mutat la Domnul la vârsta de 49 de ani, în ziua de 1 ianuarie 379, plâns de creștinii ortodocși și de păgâni, care-l iubeau și-l cinsteau pentru bunătatea și înțelepciunea sa. El a lăsat moștenire Bisericii multe scrieri teologice: Despre Sfântul Duh, Contra lui Eunomie, Omilii la Hexaimeron, Reguli monahale, peste 300 de scrisori și alte scrieri duhovnicești și rugăciuni, precum și Liturghia care-i poartă numele și care se săvârșește de zece ori pe an.

Sfânta Macrina cea Bătrână, bunica Sfântului Ierarh Vasile, era născută în Neocezareea Pontului și a primit învățătura creștină de la Sfântul Grigorie Taumaturgul. S-a căsătorit cu un creștin al cărui nume nu s-a păstrat, alături de care, în vremea persecuției lui Dioclețian (303-305), a fost nevoită să se refugieze șapte ani și a suferit răpirea avuției. După încetarea persecuției împotriva creștinilor, s-a reîntors, ducând o viață în sărăcie. Ea le-a insuflat nepoților curajul mărturisirii dreptei credințe și le-a fost prima învățătoare de carte și pildă de virtuți.

Sfântul Vasile, tatăl marelui Ierarh cu același nume, era vestit dascăl de retorică și creștin milostiv față de săraci, iar Sfânta Emilia, soția lui, era fiica unui credincios care murise ca mucenic pentru Hristos. Ei au avut 10 copii, pe care i-au crescut în dreapta credință și în viețuirea virtuoasă creștină.

Sfântul Grigorie al Nyssei era fratele mai tânăr al Sfântului Vasile cel Mare. El s-a născut pe la anul 332 și a învățat carte la școlile din orașul său, Cezareea Capadociei, dar, pentru setea lui de cunoaștere și pentru marea lumină a gândirii și a scrierilor sale, a ajuns să fie mare dascăl, părinte și mare teolog al vieții duhovnicești ortodoxe. Din tinerețea sa a intrat în slujba Bisericii, în treapta de citeț, dar apoi a devenit profesor. Pe vremea împăratului arian Valens (364-378), Sfântul Vasile cel Mare, care era arhiepiscop în Cezareea Capadociei, l-a chemat pe fratele său, Grigorie, să lupte cu arianismul, l-a hirotonit episcop și i-a încredințat scaunul cetății Nyssa din Capadocia (azi Nevșehir, Turcia). Nu era o cetate de seamă, însă Sfântul Vasile voia în jurul său episcopi cu o credință ortodoxă neșovăielnică: „Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun”, zicea el. În această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit de către arieni din scaunul său vreme de patru ani. Dar primirea pe care i-au făcut-o credincioșii, când s-a întors, arăta cât era de iubit de păstoriții săi. Sinodul din Antiohia (379) l-a trimis să meargă în Arabia și Palestina, ca să aducă pace Bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de-al doilea Sinod ecumenic, în anul 381, întărind credința în dumnezeirea Sfântului Duh. Scrierile sale au făcut din el un „Părinte al Părinților” și un „stâlp al Ortodoxiei”, fiind scrieri de temeinică gândire teologică, de filosofie creștină și de înaltă trăire lăuntrică, precum: Marele Cuvânt Catehetic, Despre facerea omului, Viața lui Moise, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri, Așezământul creștinesc și altele. S-a mutat la Domnul în anul 395, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri. O parte din moaștele sale se găsesc și la noi în țară, la biserica Domnița Bălașa, din București, Paraclis patriarhal.

Sfântul Petru de Sevastia a fost cel mai mic dintre copiii Sfinților Vasile și Emilia. S-a născut în anul 340, în Cezareea Capadociei. Sfânta Macrina cea tânără, sora lui mai mare, s-a ocupat de formarea sa, insuflându-i dragostea pentru rugăciune, nevoință și milostenie. Renunțând la studierea științelor profane, Sfântul Petru s-a dedicat cercetării Sfintei Scripturi și creșterii în viața duhovnicească. La scurt timp după ce fratele său Vasile a fost hirotonit arhiepiscop al Cezareei, în anul 370, Petru a fost hirotonit de către acesta în slujirea de preot. Calitățile sale duhovnicești îl recomandau să-i fie încredințată o mai mare vrednicie în Biserică, dar Sfântul Petru se ferea pe cât putea, iubind mai mult liniștea singurătății și nevoințele prin post, priveghere și studierea scrierilor sfinte. După moartea tatălui său, Sfântul Petru și-a ajutat sora și mama în organizarea unei comunități monahale, unde acestea se dedicau misiunii și filantropiei Bisericii. El a făcut apoi din casa părintească un așezământ bisericesc pentru fecioare. Când provinciile Pont și Capadocia au fost afectate de o secetă mare, așezămintele monahale și de ajutorare administrate de Sfântul Petru și de familia sa au oferit grâne și alte provizii tuturor oamenilor flămânzi și nevoiași. În jurul anului 378, după multe insistențe ale Marelui Vasile, Sfântul Petru a primit slujirea cea mare a arhieriei, ca episcop de Sevastia, în provincia Armenia (azi Sivas, în Turcia). Cu multă râvnă și vrednicie, Sfântul Petru a restabilit credința ortodoxă din eparhie, după moartea episcopului arian Eustație, și a participat la cel de-al II-lea Sinod ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, la care s-a definitivat textul Crezului ortodox. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea despre fratele său că „părea a nu fi mai prejos decât Vasile cel Mare în virtute”. Deși nu ni s-a păstrat nicio scriere a Sfântului Ierarh Petru, la îndemnul său, Sfântul Grigorie de Nyssa a scris marea sa lucrare, Împotriva lui Eunomie. Sfântul Petru a adormit în pace la anul 391.

Sfânta Cuvioasă Macrina a fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare. Din tinerețe, ea și-a închinat viața slujirii lui Dumnezeu și ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumusețea trupului și cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar acesta a murit la scurt timp. Au venit apoi mulți alții să o ia de soție, însă fericita și-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa, Sfânta Emilia, la treburile gospodărești și la creșterea fraților mai mici, ca o a doua mamă. Sfânta se nevoia cu citirea dumnezeieștile Scripturi, ca una ce se sârguia să îndrume pe frații ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească o școală de fapte bune. Împreună cu fratele ei, Sfântul Vasile cel Mare, au întemeiat două mănăstiri în Pont, una pentru femei și alta pentru bărbați. Cea de călugări era povățuită de Sfântul Vasile cel Mare, iar cealaltă, de egumena Macrina, care, după ce a răposat mama lor, Sfânta Emilia, și-a împărțit averea săracilor. Ea a trăit cu multă cuviință, osteneală și rugăciune, câștigându-și prin muncă cele de trebuință, până la cea din urmă suflare. Cercetând pe sora sa cu puțin înainte de sfârșitul ei, Sfântul Grigorie al Nyssei a găsit-o cu totul slăbită de friguri și culcată pe o scândură. Sărăcia din mănăstirea fecioarelor era așa de mare, încât de-abia s-a găsit un văl învechit, spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus-o la mormânt. Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia lui. În viața ei, Sfânta Macrina a făcut și multe minuni, dând tămăduire bolnavilor și îndrăciților, prin rugăciunile ei. Fericita a adormit cu pace în anul 380, și a fost îngropată în biserica Sfinții 40 de Mucenici, alături de mormântul mamei sale, Sfânta Emilia, iar pomenirea ei se face la 19 iulie.

Sfântul Navcratie s-a născut în anul 332. El a primit o educație aleasă, s-a deosebit prin frumusețea și puterea sa fizică, din tinerețe, dar a dat dovadă și de o adâncă știință de carte, încât, la 22 de ani citea în public lucrările scrise de el, uimind pe ascultători prin iscusința alcătuirii cuvântărilor. Cu toate acestea, tânărul Navcratie a fugit de viața lumească și, împreună cu slujitorul său Hrisafie, s-a restras pe malurile împădurite ale râului Iris. Acolo, tânărul Navcratie a găsit un loc de nevoință, în care s-a dedicat postului, privegherilor, citirii cărților sfinte și mântuirii sufletului său. Cu propriile mâini a îngrijit câțiva bătrâni care trăiau în apropiere, în sărăcie și slăbiciune. Într-o zi, Sfântul Navcratie a plecat să prindă pește pentru bătrânii de care avea grijă și, căzând în apă, s-a săvârșit pe neașteptate, în anul 358, în vârstă de 26 de ani.

Sfinții din familia Sfântului Vasile cel Mare au fost cinstiți ca ocrotitori ai familiilor creștine și pilde de sfințenie, printr-o slujbă comună încă din secolul al XIX-lea, iar Biserica Ortodoxă a Greciei a rânduit oficial această sărbătoare comună în anul 1998. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea sa din 1 iulie 2025, a așezat prăznuirea lor în 19 iulie.