Viața Sfintei Cuvioase Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare

Cuvântul care urmează este o epistolă scrisă de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Cuvioasei Macrina, și trimisă către Olimpie monahul, dar mulțimea celor zise covârșește hotarele epistolei și se întinde spre povestire și spre scriere de viață:

Frate Olimpie,

Îți aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia și când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricini acestora -, a venit vorba și despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătățite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-și avea deplină adeverire din auzire de la alții, ci din însăși iscusirea și cercetarea ei, fiindcă aceasta a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiași părinți. Deci, fiindcă și tu ai judecat a fi spre câștig sufletului această povestire, ca să nu se uite viața ei și să se ascundă cu tăcerea, ca o nefolositoare, aceasta care s-a suit la săvârșirea faptelor bune prin pustnicie și nevoință, pentru aceea socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale și a povesti viața ei cu puține și scurte cuvinte, făcând povestirea scurtă și nemeșteșugită.

Această fecioară a fost numită de părinții noștri Macrina. Acesta era numele care îl avea la arătare, dar ea a avut și alt nume într-ascuns, cu care a fost numită printr-o vedenie dumnezeiască, mai înainte de a se naște. Pentru că maica noastră Emilia era foarte îmbunătățită și dorea să-și păzească fecioria și să-și petreacă viața fără prihană, dar, pentru că a rămas orfană de tată și de mamă și era foarte frumoasă, mulți se îndemnau s-o ia de soție, și dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească vreun lucru de silă și s-o răpească vreunul din cei ce erau răniți de frumusețea ei. Pentru aceasta a primit să-și ia bărbat pe cel mai cinstit cu viața, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieții și al întregii ei înțelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, și i s-a arătat un om preaîncuviințat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Și după ce preaîncuviințatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând ușurință maicii noastre ca s-o nască. Iar mama, după ce s-a deșteptat, îndată a născut pe sora noastră.

Deci, numele acesta al Sfintei Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviințatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povățuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele Teclei, viața surorii noastre și asemănarea voirii pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.

Și după ce Macrina a trecut de vârsta pruncească și s-a făcut îndemânatică a învăța acele științe pe care le primește firea copiilor, a sporit în învățăturile cele bune pe care părinții săi au voit să i le dea. Maica noastră se sârguia s-o învețe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieții. Încă și cuvintele Psaltirii erau învățătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când mânca pâine și când se scula de la masă și când se culca. Și totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoțire.

Cu aceste învățături și cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creștea cu vârsta. Și după ce a învățat să facă și lucrul sfințit de mână, a împlinit vârsta de l2 ani, în care începe a străluci floarea tinereții. Pentru aceea și era vrednică de minune; căci deși frumusețea ei era ascunsă și nu se vedea, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci se socotea cum că Macrina avea acel fel de frumusețe, cum în toată patria ei nu se mai afla alta asemenea. Deci mulți tineri alergau la părinții noștri și o cereau lor de soție. Iar tatăl nostru, fiind înțelept și vrednic a judeca socoteala și așezarea cea bună a oame­nilor, a ales un tânăr de neam bun, iscusit la învățătură și strălucit la întreaga înțelepciune, și a hotărât să o însoțească cu acela pe tânăra noastră soră Macrina, după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soție și, ca niște arvună, dădea tatălui nostru iscusința pe care o avea în cuvinte, apărându-se și sprijinindu-se cu dânsele față de cei ce-l nedreptățeau. Cu toate acestea, moartea i-a curmat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viața aceasta în vremea tinereții lui.

Fecioara Macrina știa și ea de făgăduința făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Și de vreme ce acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit hotărârea tatălui ei ca și nuntă; și a judecat potrivit în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunții aceleia și a doua oară să nu se mai mărite. De aceea, când părinții îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulți o cereau pentru frumusețea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios și afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai întâi de tatăl ei și să mai caute altă nuntă, de vreme ce oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naștere și o moarte. Și întărea că bărbatul cu care s-a logodit, după hotărârea părinților ei, nu a murit, ci numai s-a dus și este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii; deci ar fi necuviincios lucru a nu păzi credința și întreaga înțelepciune a mirelui ei, care s-a dus.

Cu niște cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci a socotit ca o înainte păzire a acestei hotărâri, ca să nu se despartă niciodată de lângă maica sa, nici pentru o clipă. Această unire a Macrinei era plină de câștig și maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ea era destulă. Și se făcea bună chiverniseală amândurora, că maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale, întru toate cele trebuin­cioase, și de multe ori gătea cu mâinile ei chiar și pâinea care o mânca maica sa. Și făcea aceasta pentru că se cădea făgăduinței fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Deci în vremea care îi prisosea ei, făcea cu ostenelile ei pâinea pentru maica sa; dar nu numai aceasta, ci și toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii și cinci fete. Și era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuții și moșii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărțită în toate părțile, căci tatăl nostru murise mai înainte.

În toate grijile acelea, Macrina era părtașă împreună cu maica noastră, ușurând-o de greutățile muncii, iar în același timp își păzea și viața sa curată și fără de prihană, cu învățătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă și maica sa, ca să urmeze și ea aceeași nevoință ca a ei, și puțin câte puțin a atras-o și pe dânsa spre întinderea și spre viața cea fără de materie și mai desăvârșită a monahilor. Iar după ce maica noastră a rânduit pe surori bine și cu bună rânduială, atunci s-a întors de la școală și fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulți ani în învățătura filosofiei celei dinafară.

Iar minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa și, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii. Și cu toate că era înălțat din cugetul filosofiei celei dinafară și strălucit cu mărimea mai mult decât stăpânitorii, deși defăimase vredniciile și dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înțelepciunii și ale învățăturii celei din afară - pentru care toți se minunau de dânsul - și să vină în viața aceasta lucrătoare cu desăvârșita neagoniseală, și prin neagonisire să-și pregătească lui neîmpiedicat drumul petrecerii celei îmbu­nătățite. Dar cele despre viața Marelui Vasile și celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.

Deci de vreme ce fericita Macrina a scăpat de grijile vieții celei lumești, a făcut și pe maica ei să lase viața cea obișnuită ei, petrecerea cea amăgitoare și slujirile pe care le avea de la slujnicele și roabele ei, și să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulți, să se unească și ea cu fecioarele și monahiile întru petrecere; iar pe slujni­cele de mai înainte să le facă întocmai ca pe niște surori cu cinstea. Aici însă doresc să așez o povestire, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.

Unul din cei patru frați ai noștri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalți cu darurile cele firești, cu frumusețea trupului, cu puterea, cu grăbnicia și cu îndemâ­narea pe care o avea la orice lucru. Acesta, după cea a ajuns la vârsta de 22 de ani, a dat mare veste și nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând pe toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire și sârguință de petrecerea cea neagonisitoare și pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineși. Lui i-a urmat și unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie și pe care Navcratie îl iubea mult, și avea și el aceeași dragoste către petrecerea monahicească.

Deci Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid și, aflând un loc cu desiș de copaci sălbatici și cu o poiană ascunsă în vârful dealului, s-a așezat acolo și își petrecea viața departe de tulburările cetăților și de grijile divanelor. Și slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor și bolnavilor care erau acolo aproape. Și fiind îndemânatic la prinderea peștilor, scotea hrana vieții neputincioșilor acelora și cu aceste osteneli își silea tinerețile sale. In aceeași vreme se supunea și voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit câte ceva. Cu aceste două fapte bune își împodobea viața și sporea în dumnezeieștile porunci.

Apoi, după ce Navcratie a făcut cinci ani într-o nevoință și pustnicie ca aceea, a urmat o primejdie grea și pricinuitoare de mâh­nire, cred că din vrăjmășia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. Căci fără de veste s-a răpit din viața aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; ci, ducându-se la râu ca să prindă pește și să hrănească pe acei bătrâni și neputincioși, pe care îi îngrijea la bătrânețe; a fost adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarășul său.

Iar maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înștiințat de moartea lui, măcar că era desăvârșită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea și de întristare s-a făcut ca fără de suflare și fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia și fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul și socoteala cea dreaptă, și s-a păzit nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare și nebiruită, a întărit neputința maicii noastre și a scos-o din adâncul întristării, învățând și îndreptând spre bărbăție sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră s-a deșteptat îndată din acea mâhnire și n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-și rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-și pornească plângerile. Deci a răbdat întristarea cu liniște și cu netulburare, izgonind de la sine neputința firii femeiești, cu gândurile sale cele drepte și cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinței.

Iar după ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creșterea și pentru așezarea copiilor și după ce a împărțit averile ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viața fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat și pildă bună către viața pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi și a ajuns la aceleași măsuri ale smeritei cugetări a Macrinei și s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeași mâncare, dormea pe același așternut și asemenea cu acelea se împărtășea din toate celelalte. Și precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeași vreme se despart și de toate grijile lumii, tot astfel și viața Macrinei și a maicii noastre era despărțită de toată deșertăciunea lumească și urma viața cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta nici mânie, nici pizmă, nici ură, nici mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta și nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deșarte, adică de cinste, slavă, trufie și celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor, iar slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva. Bogăția lor era neagoniseala și avuția era de a scutura de la sine tot lucrul material ca pe niște praf.

Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieți ele le aveau ca pe niște lucruri deșarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieștii Scripturi, rugăciunea necontenită și cântarea de psalmi cea neîncetată, care se făcea toată noaptea și toată ziua, încât aceasta le era lor și lucrul mâinilor și odihna. Și ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viața omenească și cea îngerească? Căci a fi slobode de patimile cele omenești Macrina și maica noastră, aceasta era mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup și a trăi împreună cu simțirile, era mai prejos decât firea îngerească. Dar poate ar fi îndrăznit cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deși aveau trup, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viața lor era alergătoare în sus și înaltă, împreună înălțată cu puterile cele cerești.

Astfel au petrecut ele mai mulți ani și împreună cu anii creșteau și cu faptele bune, și totdeauna sporeau spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune celor noi. La acest mare scop al vieții Macrinei, slujea prea ales și prea bine Petru, fratele nostru cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deși tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut și l-a învățat cu mai înaltă învățătură și pedagogie, fiindcă l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învățături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deșert, ci ea i s-a făcut lui și tată, și dascăl, și pedagog, și maică și sfetnic la toate lucrurile și faptele bune. în acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălțat la acest scop înalt al pustniciei și s-a făcut îndemânatec la tot meșteșugul care se lucra cu mâinile, și neavând nici un povățuitor sau meșter care să-l învețe, a învățat cu de-amănuntul tot meșteșugul și știința, pe care alții cu multă vreme și osteneală le-au învățat. Deci fratele nostru Petru, defăimând învățătura înțelepciunii celei dinafară și având firea sa ca dascăl la toată învățătura bună, căutând și la sora noastră Macrina, ca la o pildă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.

Și de vreme ce atunci s-a întâmplat o foamete mare, mulți auzind de facerile de bine care le săvârșeau aceștia trei - Macrina, maica și fratele nostru, Petru alergau la locul unde se nevoiau ei; iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulțit hrana și bucatele celor flămânzi, încât din mulțimea oamenilor care veneau la dânșii făcea pustia aceea ca pe o cetate.

Intre timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneți, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Insă vrednic lucru este să spunem aici și cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când și-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, și-a întins mâinile sale peste Macrina și peste Petru, care ședeau aproape de dânsa, unul de-a dreapta și altul de-a stânga sa, și a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ție îți dăruiesc și pârga și pe al zecelea rod al pântecelui meu. Pârga mea este fiica mea întâi născută, iar al zecelea rod este fiul meu cel de pe urmă. Ție îți sunt dăruiți după lege și cei dintâi născuți și zeciuielile tuturor rodurilor; și sunt prinosurile și dăruirile Tale. Deci să fie sfințenia și darul Tău și asupra pârgii acesteia și asupra acestui al zecelea fiu al meu”, arătând cu mâinile ei spre Macrina și Petru. Acestea zicând, a încetat și din rugăciune și din viață, după ce a poruncit fiilor ei ca să-i îngroape trupul în mormântul tatălui lor.

Iar ei, după ce au săvârșit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguință, întrecându-se întotdeauna cu viața lor cea dinainte, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. In acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, iar el a hirotonit preot și arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viață și mai sfântă, mai curată și mai cinstită decât cea dintâi; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit și nevoința lui.

Iar după ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viața aceasta și s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plâns patriei sale și la toți creștinii. Iar sora noastră, Macrina, auzind de departe înștiințarea plină de jale a morții lui, s-a mâhnit cu sufletul de acea pierdere. Și cum era cu putință să nu simtă durerea morții și aceea care îi era soră, dacă până și vrăjmașii adevărului au simțit-o? Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăție acea durere; căci, precum aurul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea și rugina și să rămână desăvârșit curat, tot așa și Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. Și s-a arătat totdeauna bărbăția cea adevărată și neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navcratie, al doilea prin despărțirea maicii sale și al treilea, când Marele Vasile - cel care a fost binele de obște al neamului omenesc - s-a dus din această viață. Deci ea a rămas ca un luptător nebiruit și nu a căzut întru nici o asupreală de primejdii.

Iar după nouă luni de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost și eu. Și după ce sinodul s-a risipit și ne-am întors toți arhiereii în eparhiile noastre, mai înainte de a se împlini anul, mi-a venit gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez, fiind împiedicat de îmbulzeala ispitelor pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Și numărând anii, am aflat că erau trecuți de opt ani de când nu am întâlnit-o și nu am văzut-o.

Deci am pornit să mă duc, și după ce am călătorit multă vreme pe drum, căci eram la departe cale de o zi de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoșate nădejdi pentru vremea cea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mâinile mele niște moaște de mucenici, din care ieșea atâta strălucire, cât iese din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii și nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înțeleg ce mi s-a arătat, numai simțeam în sufletul meu o mâhnire mare și căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Iar când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, mai întâi am întrebat pe un prieten despre fratele nostru Petru; și fiindcă acela mi-a răspuns că Petru are șase zile de când a plecat ca să vină la noi, am cunoscut că el s-a dus pe alt drum și de aceea nu ne-am întâlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află și, aflând că este bolnavă, m-am grăbit la drum și am călătorit mai iute; căci întristarea și frica au tulburat sufletul meu de ceea ce avea să fie.

Iar când am ajuns la sihăstria cuvioasei și s-a auzit cuvânt în frățime că am venit, atunci bărbații, adică pustnicii, au ieșit în întâm­pinarea mea - că aveau acest obicei, ca să întâmpine pe prieteni iar ceata pustnicelor a stat cu bună podoabă în biserică și m-a așteptat. Iar după ce am intrat în biserică și după terminarea binecuvântării și rugăciunii care se face de obicei, monahiile și-au plecat capetele cu bun chip și s-au dus. Și văzând eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povățuitor și m-am dus la chilia ei. Iar ea zăcea de boală, culcată nu pe pat sau pe așternut, ci pe pământ, pe o scândură. Ca așternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezișul. Pe aceea își rezema capul și grumazul său.

Și dacă m-a văzut că am venit aproape de ușa chiliei, s-a sculat și s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbințeală. Deci, întărindu-și pe pământ mâinile ei pe cât putea, s-a tras afară pe brânci din zăcerea ei, și cu aceasta a împlinit primirea întâmpinării mele. Iar eu îndată am alergat și, sprijinind-o cu mâinile mele, ea fiind plecată cu fața jos la pământ, am ridicat-o și am pus-o pe așternutul ei obișnuit pe care zăcea. Iar ea, întinzându-și mâinile spre Dumnezeu, a zis: „Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit dorul acesta și nu m-ai lipsit de dorința mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale”. Dar, ca să nu-mi pricinuiască mie vreo mâhnire, și-a ținut suspinul ei și, silindu-se să-și ascundă față de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, și astfel mă bucura cu întrebările ei.

Dar când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea și fața mi s-a posomorât. Iar fericita Macrina era atât de departe de a se mâhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet și a vorbit mult despre firea omenească, arătând pronia lui Dumnezeu care este ascunsă în întâmplările cele mâhnicioase. Și atât a vorbit despre viața ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălțat prin cuvintele ei și, ieșind din firea omenească, a intrat întru cele neapropiate ale cerurilor, povățuită fiind de cuvintele ei.

Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici își curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam și la fericita Macrina, căci deși fierbințeala uscase toată puterea ei și o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-și trupul cu răbdarea ca cu o rouă, își avea mintea neîmpiedicată spre vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală și slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvântul atât de mult, aș fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălțat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet și despre viața în trup și pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor și de unde i-a venit moartea și cum se întoarce iarăși din moarte la viață. Acelea le povestea ea cu multă ușurință, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh și cuvântul curgea din gura ei, precum curge apa din izvor.

Și după ce s-a săvârșit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihnești puțin trupul tău, care este ostenit de călătorie”. Iar eu, deși aveam mare și adevărată odihnă în a o vedea pe ea și a-i asculta cuvintele ei cele mari și pline de dulceață duhovnicească, dar, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, pentru că aceasta îi era ei plăcută, am mers cu un povățuitor într-o grădină ce era în apropiere și găsind un sălaș pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viță de vie. Cu toate acestea nu era cu putință să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din așteptarea celor de întristare; căci visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte, fiindcă vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca niște moaște de sfânt mucenic, care erau moarte pentru păcat și erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.

Deci în vremea când eu mă aflam mâhnit pentru așteptarea celor de mâhniciune, nu știu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele și a trimis la mine veste de bucurie, spunându-mi să fiu cu inimă bună și să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deși eu atunci nu le-am înțeles. Căci cu adevărat așa au fost: precum un drumeț care aleargă și întrece pe cel împreună luptător cu el, când ajunge aproape de sfârșitul drumului și când se apropie să ia darul și să vadă cununa biruinței, atunci el se bucură în sine ca și cum ar fi luat-o și vestește biruința cu bucurie prietenilor săi, astfel și fericita Macrina, pornind dintr-un așezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus și numai nu zicea cuvântul acela al Apostolului:Mi s-a pregătit mie cununa dreptății, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoința cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvârșit și credința am păzit.

Deci bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtășit din bucatele pe care le gătise și care erau de multe feluri și pline de toată veselia inimii; căci sârguința cuvioasei în acest chip se pogorâse, până și la gătirea bucatelor mele. Iar după ce m-am odihnit, iarăși m-a chemat și a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinerețile ei; asemenea îmi povestea și de lucrurile părinților noștri, câte le ținea minte și câte au urmat mai înainte de nașterea mea; apoi spunea și de viața mea care a urmat. Și scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.

Povestea despre viața părinților noștri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci că a crescut și s-a mărit din iubirea deoameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoșii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos și s-au lipsit de averile lor. Iar strămoșul maicii noastre a fost omorât de urgia împărătească și părinții noștri au rămas străini de averile părinților lor. Cu toate acestea, viața și bogăția părinților noștri atât au crescut - prin credința care au avut-o către Dumnezeu - încât în vremea lor nu era altul mai renumit și mai vestit decât dânșii. Iar averea lor s-a împărțit la fiecare din frații noștri; dar Dumnezeu, cu binecuvântarea Sa, atât de mult a înmulțit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covârșea întreaga avere a părinților noștri.

Cuvioasa zicea încă și aceasta, că din câte averi a luat în partea ei, nu a ținut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Încă viața ei a fost astfel - din binecuvântarea lui Dumnezeu încât mâinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea n-a căutat către oameni cândva, nici cu facerile de bine și cu milostenia oamenilor nu și-a iconomisit trebuințele vieții sale; dar nici n-a izgonit vreodată pe frații care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva. Ea n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărțeau milostenie; căci și Dumnezeu îi creștea pe ascuns acel puțin lucru de mâini care îl lucra și îl înmulțea întru mult rod, cu binecuvântarea Sa.

Dar fiindcă și eu am început a-i povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credințe și mai pe urmă despre gâlceava și tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoințe și osteneli, cuvioasa a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulțumitor către bunătățile care ți le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ți îndreptezi nemulțumirea ta? Nu alături bunătățile părinților tăi cu ale tale? Așa era tatăl nostru de sporit în învățătura sa, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Iar tu te-ai făcut renumit între cetăți, popoare și neamuri. Bisericile lui Dumnezeu trimit de te cheamă ca să le ajuți și să le îndreptezi, iar tu nu socotești darul acesta, nici nu știi de unde este pricina atâtor bunătăți, ca să mulțumești lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălțimea aceasta, prin rugăciunile părinților noștri; căci tu, de la sineți, nu aveai nici o putere la aceasta”.

Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze fericita de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar de vreme ce și glasul celor ce cântau ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăși către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea și sosind ziua, am socotit mai îna­inte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfârșitul vieții sale, fiindcă fierbințeala a stricat toată puterea trupului ei.

Dar ea cunoscând neputința gândurilor mele, socotea să mă scoată din așteptările cele mâhnicioase și, cu răsuflare subțire și strâmtorată, îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri și, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviință; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, căci lauda cea de obște a neamului nostru avea să iasă după puțină vreme din viața aceasta. Și iarăși, pe de altă parte sufletul meu se umplea de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, cum că sora mea a covârșit cu adevărat firea obișnuită și s-a făcut mai presus de fire.

Căci o vedeam pe fericita Macrina că a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă și nu se temea nicidecum de despărțirea de viață, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru așteptarea morții ei, ci a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de față dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele ei cel nevăzut, Hristos, și câtă dorință avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Iisus și să se unească cu El.

Și partea cea mai mare a zilei a trecut și soarele a ajuns la apus, iar sârguința fericitei nicidecum n-a obosit. Și cu cât se apropia de sfârșitul vieții, cu atât mai mult alerga, cu dorința mai fierbinte, către Cel dorit, văzând mai curat frumusețea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dânsul neabătut; pentru că patul ei căuta spre răsărit și de acum a lăsat vorbirea care o făcea cu mine și vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni și îl ruga șoptind, cu un glas așa de subțire, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:

„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții. Tu ai pus ca început al vieții celei adevărate pe sfârșitul vieții de acum. Tu la o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți pe noi cu trâmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pământ, pe acela care l-ai dat lui, și schimbi în nestricăciune și în dar trupul nostru cel muritor și grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem și din păcat, făcându-Te pentru dragostea noastră blestem și păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghițit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat pe cel ce avea stăpânirea morții, adică pe diavol. Tu ai dat semn acelora ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierzarea vrăjmașului și spre apăra­rea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată H puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe și până acum.

Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul odihnei și în sânurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie și ai așezat în Rai pe omul cel tâlhar, care s-a răs­tignit împreună cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; pomenește-mă și pe mine întru împărăția Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele și înfricoșându-mă de judecățile Tale. Înfricoșata prăpastie să nu mă despartă pe mine de aleșii Tăi, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmașul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greșit prin neputința firii mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat și fără de prihană, ca niște tămâie înaintea Ta”.

Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură și pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbințeală, nu a mai putut să rostească vreun cuvânt. Asemenea și glasul i s-a curmat și numai prin semnul buzelor și prin mișcarea mâinilor înțelegeam că se roagă.

Asupra acestora a sosit și seara; și când a adus lumânare, fericita a deschis ochii și a văzut lumina. Și se arăta că avea sârguință să zică obișnuita mulțumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulțumit cu inima și cu mișcarea mâinilor; și împreună cu inima i se mișcau și buzele. Și după ce a sfârșit mulțumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe fața sa, după aceea a răsuflat o dată tare și greu și apoi și-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întâlnit-o întâia dată, ca să pun mâinile mele peste ochii ei după ce va muri și să-i închid, precum se obișnuiește la morți, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci am pus mâna pe sfânta ei față, atât numai ca să mă arăt că-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuință de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviință, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis și buzele cu potrivire și mâinile ei s-au întins pe piept cu cinstită cuviință. Toată așezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine și nu avea trebuință de vreo mână să-l împodobească.

Deci eu din două părți m-am slăbănogit de patima întristării; de la moaștele pe care le vedeam și de la plângerea fecioarelor. Insă atunci ele au suferit puțin întristarea lor cu liniște și au sugrumat pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci fața egumenei, deși tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă de la dânsele zgomot de plângere mare, afară de rânduiala și porunca ei, și să mâhnească pe învățătoarea lor cea moartă. Dar apoi n-au mai putut să țină cu liniște mâhnirea, că durerea ardea în sufle­tele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar și neținut, așa încât nici eu n-am mai putut să-mi țin gândul; patima întristării m-a înecat cu totul, ca un râu de iarnă, și n-am socotit cele ce aveam în mâini, ci m-am dat cu totul plânsului, socotind că era pricină binecuvântată, pentru care plângeau monahiile.

Ele nu plângeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mâhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plângeau și se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea și mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, și cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noștri; s-a luat de la noi lumina povățuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înțelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase și s-a pierdut vindecarea celor bolnave! O, buna noastră învățătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viața ta cea curată; iar acum și ziua ni se pare noapte și întuneric!”. Și mai mult decât toate monahiile, plângeau acelea care o numeau pe ea maică și hrănitoare a lor, adică acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei și le luase, le crescuse și le povățuise în viața cea nestricăcioasă a fecioriei.

Dar după puțină vreme, privind eu la sfântul cap al moaștelor celor moarte, ca și cum am fost certat de dânsa pentru neorânduiala și tulburarea plânsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, și am strigat către fecioare: „Căutați la dascălul vostru și aduceți-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăța ca să păziți toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învățat să plângem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem și acum. Deci să schimbăm glasurile de plângere în cântare umilicioasă de psalmi”. Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plânsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii și să rămână ca să-i slujească puține dintre acelea pe care le primea fericita pe când trăia.

Între ele era și o femeie care se numea Vetiani, renumită în bogăție, în neamul cel bun și în frumusețe, care se măritase după un bărbat bogat și după putină vreme a rămas văduvă și a luat ca păzitoare și povătuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Aceea cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele și învăța de la dânsele petrecerea cea îmbunătățită. Deci acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaște oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucite, pentru a împodobi acel trup curat. Iar Vetiani a zis: „Se cuvine să ne înștiințăm dacă și cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, căci este cuviincios să facem ceea ce și ei îi va plăcea; pentru că ce este bineplăcut lui Dumnezeu și ei îi va fi bineplăcut!”.

Și era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu nu­mele Lampadia și cu treapta, diaconită. Aceasta știa cu de-amănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebând-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei era viata cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia și aceasta să fie și acum la îngroparea ei. Iar cele ce sunt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viata ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea și de vom voi să facem ceva mai mult moaștelor ei, nu avem nici gătirea aceasta, nici chipul”. Eu am întrebat-o: „N-aveîi nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaștele ei?”. Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sunt toate lucrurile ei ce le avea: iată îmbrăcămintea, iată acoperământul și iată încălțămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sunt bogăția și hainele ei și afară de acestea pe care le vedeți nu are ascuns nimic altceva nici în lăzi, nici în chilia ei. Ea știa o vistierie a bogăției ei - cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate și n-a lăsat nimic pe pământ!”.

La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce eu vreuna din acelea pe care o am păstrat pentru îngroparea mea, oare îi va fi ei plăcută?”. Ea mi-a răspuns: „Sfânta, cu adevărat, și dacă ar fi fost vie, ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât și pentru rudenia cea frățească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mâinile tale”. De aceea, fiindcă ne-a dat voie să înfășurăm sfintele ei moaște în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaștele ei.

Iar Vetiani, înfășurând cu mâinile ei sfințitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna sa pe grumajii ei și a zis către mine: „Iată podoaba cate este atârnată de grumazul ei!”. Și, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce și un inel de fier, care erau legate de gât cu ațe subțiri și atarnau deasupra inimii sale. Iar eu am zis: „Câștigul acesta să fie de obște! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moștenirea inelului!”. Și era deasupra peceții inelului închipuită cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci, care era ascuns în ecetea inelului, precum mi-a spus mie Vetiani, care îl știa.

Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina, și fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, era acolo și Vetiani, cea mai sus pomenită, și îmi ajuta. Și pe când îmbrăcam sfintele moaște cu haina, ea mi-a zis: „Să nu lași nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!”. Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei și, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subțire. Eu i-am zis ei: „Și ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?”.

Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, incât era în primejdie mare, că dacă nu se va tăia cu briciul, să se facă mare și nevindecată. Pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o taie. Iar fericita, socotind că a se dezgoli vreo parte a trupului și a se vedea de ochi străini era mai mare rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara și a săvârșit către maica sa obișnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar și acolo căzând în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Și a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tina, și din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mâhnea și o îndemna iarăși să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă maica sa va face cu mâna ei semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci pe partea trupului care o durea, se va tămădui. Și îndată ce a pus maica sa mâna în sânul ei și a făcut semnul Sfintei Cruci, o, minune! Rana s-a tămăduit și a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieștii tămăduiri și spre necontenita mulțumire către Dumnezeu”.

Iar după ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Vetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobita ca o mireasă în ochii fecioarelor. Eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaște, ca să nu se arate sfințita frumusețe, care strălucește cu această străină împodobire a hainei”. Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar și prin ea strălucea fața sfintei. Deci socotesc că puterea cea dumneze­iască a dat sfintelor moaște darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se arăta că ieșeau fulgere din frumusețea aceea.

Și când noi am săvârșit acestea și se auzeau împrejur cântările și plângerile fecioarelor, nu știu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau acolo împrejur, încât toți au alergat împreună din toate părțile și s-au adunat atât de mulți, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicele mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba dimineții, mulțimea bărbaților și femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plângerile lor. Iar eu, cu toate că sufeream rău de întris­tare, însă mă gândeam cum ar fi cu putință ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărțit mulțimea adunată, și pe femei le-am pus împreună cu fe­cioarele, iar pe bărbați, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părțile câte o cântare de psalmi bine întocmită.

Iar după ce s-a făcut ziuă și tot locul sihăstriei se strâmtora de mulțimea celor adunați, Araxie, episcopul acelui loc, care venise la îngropare cu toți preoții, m-a îndemnat să ridicăm moaștele și să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am ridicat racla cu moaștele de o parte, iar episcopul de altă parte și doi preacinstiți clerici de celelalte două părți. Astfel am mers cu liniște, iar înainte de amândouă părțile moaștelor, mergeau o mulțime de diaconi și anagnoști, petrecând sfintele moaște și având toți lumânări aprinse. Și era îngroparea fericitei ca un praznic tainic, fiindcă și cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toți.

Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinților noștri, era ca la șapte sau opt stadii, adică ca la o milă, de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare toată ziua; căci mulțimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. Iar după ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaște și a început să se facă rugăciune fără cântare de psalmi. Însă rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plângere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, pe când fecioarele priveau acel chip sfânt și se descoperea mormântul părinților noștri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape, atunci una din fecioare, văzând acea sfințită față, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această față cu chip dumnezeiesc”.

Și cum au auzit aceasta și celelalte monahii, au strigat și ele aceleași cuvinte împreună cu dânsa; și îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviință, căci inimile tuturor celor adunați s-au zdrobit cu cuvintele acelea și s-au pornit spre lacrimi. Dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obișnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Și poporul s-a așezat cu sila în chipul cel cu bună rânduială al rugăciunii.

Iar după ce s-a săvârșit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeiești, care zice: „Goliciunea părintelui tău și a maicii tale nu o vei descoperi”. Și am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osânda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinților mei goliciunea cea de obște a firii omenești, fiindcă trupurile lor s-au risipit și s-au făcut fără de chip, și oase goale?”.

Acestea socotindu-le eu și, mai ales, temându-mă de mânia pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui; la sfârșit mi-a arătat ce să fac meșteșugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim și Iafet. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinților mei, mai înainte de a se vedea moaștele lor, au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu și episcopul am luat sfintele moaște și le-am pus lângă moaștele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea și făgăduința care au avut-o amândouă, maica și fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca și după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite și în viața aceasta.

Și după ce s-au săvârșit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt și am sărutat țărâna; apoi am pornit la drum mâhnit și plin de lacrimi, socotind de ce fel de bine s-a lipsit viața oamenilor. Pe drum s-a întâmplat că am întâlnit un om vestit, care avea stăpânire ostășească într-o cetate a Pontului, care se numea Sevastopolis, întru care aflându-se împreună cu ostașii lui, m-a întâmpinat cu multă dragoste și, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat mult, că era rudenie a noastră. Și mi-a povestit o întâmplare ca aceasta, pe care voiesc să o mai adaug la istoria aceasta și așa să o sfârșesc.

Deci după ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim și mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieșit din viața aceasta!”. Și a început povestirea astfel:

„Odată am dorit împreună cu soția mea să mergem la școala faptei bune, că așa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers și fiica noastră, care avea la un ochi o patimă dintr-o boală vătămătoare, încât era grozavă și jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroșase și partea aceea se albise. Și după ce am ajuns la mănăstire, am împărțit locurile. Eu m-am dus la mănăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soția mea s-a dus în mănăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.

Iar după ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Și pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, amândoi ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngădui până mă voi împărtăși din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soția mea să se ducă, ci, ținând pe copila noastră în brațe, zicea că nu voiește s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăși din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, și-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, și, văzând patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veți face mie darul acesta și veți îngădui să vă împărtășiți din masa noastră, vă voi da și eu o plată vrednică de o cinste și de un dar ca acesta”. Iar mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?”. Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!”. Această făgăduință a sfintei mi s-a vestit și mie, și, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.

Și după ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut și am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soția mea îmi povestea cu de-amănuntul cele ce a văzut și a auzit de la fericita, și nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit și la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea și a zis: „Oh. ce-am pătimit! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?”. Și fiindcă mă mâhneam și eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întâmplare, copila, pe care o ținea doica în brațe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mâhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre”. Și nu a rămas la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să nu se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în brațe și a dat-o în mâinile mele. Văzând și eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, și am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului, când și roaba Lui, cu credința ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!”. Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut și au început să-i curgă lacrimile din ochi.

Acestea și alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce viețuiau împreună cu dânsa și știau cu de-amănuntul viața ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea de necrezut celor mulți; fiindcă cei mai mulți dintre oameni, după măsura cunoștinței lor, judecă și pe acelea care le aud; iar lucrul care covârșește măsurile cunoștinței lor, îl presupun că este minciună și nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun slăvită aducere de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, când grâul, pe care-l scotea din hambar și îl împărțea la săraci, nu s-a împuținat nicidecum, ci a rămas întreg.

Ea a făcut și alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecările celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciți și prooro­cirile care le spunea despre cele ce au să fie, pe care cei ce au cunoștință adevărată și întreagă, le cred pe toate că sunt adevărate, deși se par necrezute, căci sunt mai presus de fire. Iar aceia care sunt proști la minte și trupești, le socotesc că sunt cu neputință. Căci ei nu știu că după măsura credinței, așa se dau și dumnezeieștile daruri; adică, mici la cei puțin credincioși, și mari la cei ce au credință mare și desfătată.

Pentru aceea le-am lăsat și eu și n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sunt destule spre scrierea cuprinzătoare a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerului. Amin.

Citește alte articole despre: cuvioasă, sfânta, sfințenie, osteneală

Ultimele din categorie