Viața Sfinților Apostoli Petru și Pavel

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică și neslăvită, care se numește Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminția lui Simeon, și frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. El luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu și o fiică. Petru era simplu la obicei și neînvățat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui și umbla înaintea Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meșteșugul era pescar, căci, fiind sărac, își câștiga hrana casei sale din osteneala mâinilor, hrănindu-și femeia, pe copii, pe soacră și pe bătrânul său tată, Iona. Iar Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deșertăciunile și gâlcevile lumii acesteia, și-a ales viața fără însoțire; și, ducându-se la Sfântul loan Botezătorul, care propovăduia pocăința la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.

Și auzind cuvintele învățătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii... și celelalte mărturii despre Domnul, a lăsat pe loan și s-a dus în urma lui Hristos cu un alt ucenic al Botezătorului. Și întrebând însuși pe Hristos despre casă și despre viețuirea Lui, au zis:învățătorule, unde locuiești? Și Domnul le-a răspuns:Veniți și vedeți. Ei s-au dus și au văzut unde locuia și au petrecut la Dânsul ziua aceea.

Iar a doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit: Am aflat pe Mesia, Care se tălcuiește Hristos! Apoi l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis:Tu ești Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuiește Petru. Iar Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând că El este adevăratul Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar încă nu și-a lăsat casa și meșteșugul, purtând grijă de trebuințele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta și Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise, până ce amândoi au fost chemați de Domnul la apostolie.

Căci după ce Ioan a fost pus în temniță de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numește și a Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru și pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, și le-a zis:Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ce fel de pescari a vrut Domnul să-i facă pe ei, aceasta a arătat-o la vânarea peștelui, intrând în corabia lui Simon și poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la care poruncă, Petru a zis:Invățătorule, toată noaptea ne-am ostenit și nimic n-am prins; iar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.

Făcând aceasta, au prins mulțime de pește, încât se rupea și mreaja de mulțimea peștilor. Aceasta era mai înainte închipuire a pes­cuitului celui duhovnicesc și al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului aveau să vâneze multe popoare la mântuire. Și văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus, zicând: Ieși de la mine, Doamne, că eu sunt om păcătos! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsesespaimă pe el și pe toți cei ce erau cu el, de mulțimea peștilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea:Ieși de la mine, Doamne..., Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viață, în chipul în care ai pescuit peștii spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a tăcut următor lui Hristos, precum și Andrei, fratele lui și ceilalți ucenici chemați. Și Domnul îl iubea pe el pentru dreapta simplitate a inimii sale. Și a cercetat Domnul casa lui cea săracă cu venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala fri­gurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Iar noaptea, când Domnul a ieșit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, și-a lăsat casa și pe toți ai săi și a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învățător. Și, aflându-L, i-a zis:Toți te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El și petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feței Lui și de cuvintele Lui cele dulci ca mierea; fiind el însuși văzător al minunilor Lui celor multe și mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire.

Și precum a crezut cu inima spre dreptate, tot așa și cu gura a mărturisit spre mântuire. Căci venind Domnul în părțile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi:Cine zic oamenii că sunt? Și i-au răspuns:Unii, loan Botezătorul, alții Ilie, iar alții proorocul Ieremia sau unul din prooroci. Și iar a întrebat:Dar voi cine spuneți că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalți:Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Și a lăudat Domnul acea adevărată mărturisire a lui zicând:Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul și sângele ți-au arătat ție acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Și într-acea vreme i-a făgăduit Domnul, ca să-i dea cheile împărăției cerului.

Și având Petru dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de pătimirile Domnului, îl oprea din neștiință, zicând:Doamne, fii Ție milostiv! Să nu Ți se întâmple Ție acestea! Și chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece El pentru aceasta venise, ca prin pătimire si răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat și nerăutatea lui; căci, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul:Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor și-I urma Lui mai uluit, cu toată osârdia. Și când mulți dintre ucenici, neputând să înțeleagă cuvintele Domnului, ziceau:Aspru este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte pe el?, și s-au dus înapoi și nu mai umblau cu Dânsul, Domnul a zis celor doisprezece: „Oare și voi voiți să vă duceți?”. Atunci Simon Petru i-a răspuns:Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.

O osârdie și o credință ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă și nu i s-a oprit lui aceea. Și ieșind Petru din corabie, umbla pe ape ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era încă desăvârșit în credința cea tare, văzând vântul cel puternic, s-a temut și, începând a se afunda, a strigat:Doamne, mântuiește-mă pe mine. îar Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat și i-a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Și nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar și de puțina credință, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuțineze credința ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru și cu alți doi, cu Iacov și cu loan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Față a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând:Pentru că nu basmelor celor cu meșteșug urmând v-am spus vouă puterea și venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că a luat de la Dumnezeu Tatăl cinste și slava, atunci când a venit glas în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviință: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.

Iar când Domnul S-a apropiat spre pătimirea Sa de bunăvoie și spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru și-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând:Doamne, gata sunt a merge cu Tine și în temniță și la moarte, dar și cu lucrul, căci, scoțând sabia și lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deși i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în lepădarea de Domnul cea de trei ori, însă prin pocăință adevărată și prin amară tânguire s-a sculat și s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toți apostolii a vedea pe Hristos Domnul după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca:Cu adevărat S-a sculat Domnul și S-a arătat lui Simon. Și Sfântul Pavel scrie tot așa, zicând: S-a sculat a treia zi după Scripturi și S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru,apoi celor unsprezece. Și văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Și a primit de la El iertare de greșelile sale. Atunci pe cea mai dinainte lepădare de trei ori a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le știi; Tu știi că Te iubesc. Și Domnul l-a pus păstor al oilor celor cuvântătoare și i-a dat cheile împărăției cerului.

Iar după Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învățător și propovă­duitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câștigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă și făcător de minuni preaales, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea porții bisericii care se numea „Frumoasă”, și, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te și umblă!”. Și îndată i s-au întărit tălpile și gleznele acelui șchiop și sărind a stat în picioare și umbla. Și a intrat cu ei în biserică, umblând, sărind și lăudând pe Domnul. Cu această minune și încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos ca la cinci mii de bărbați. Apoi pe Anania ierusalimiteanul și pe femeia lui, Safira, pentru furarea celor sfinte și pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. în Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănogii, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni și cuvântul lui era puternic, ci și umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Și oriunde voia să meargă el, acolo poporul își aducea pe neputincioșii lor, și-i punea pe pat și așternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânșii. Iar când împăratul Irod și-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioșilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, atunci și pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniță legat cu două lanțuri de fier; iar îngerul Domnului l-a eliberat pe el și l-a scos din temniță.

Acest mai mare apostol a deschis cel dintâi ușa credinței pentru neamuri, botezând în Cezareea pe sutașul Corneliu romanul, după ce i s-a arătat mai întâi vedenia mesei pogorâtă din cer, cu dobitoacele cele cu câte patru picioare, cu jivinele și cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie și să le mănânce, zicându-i ca să nu numească spurcate pe cele care Dumnezeu le-a curățit. Iar acesta era semnul întoarcerii neamurilor către Hristos.

Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu fățărnicie a primit Sfântul Botez și cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i:Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd că ești în amărăciunea cea de fiere și în legătura nedreptății.

Aceste și multe alte fapte ale Sfântului Petru se află scrise pe larg în cărțile Evangheliilor și în cartea Faptelor Sfinților Apostoli, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică și pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici cu de amănuntul. Iar nevoințele cele ce au fost după aceea și ostenelile sale în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, din care puține se știu, Sfântul Simeon Metafrast le poves­tește astfel:

Din Ierusalim, Sfântul Petru s-a dus în Cezareea lui Stratonic și punând acolo episcop din acei presbiteri care urmau după dânsul, s-a dus la Sidon, unde pe mulți tămăduindu-i și punându-le episcop, a plecat în Virit și punând și acolo episcop, s-a dus în Vivli. De acolo s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înțelegător pe nume Marson, pe care l-a pus episcop al credincioșilor din cetatea Tripoli a Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în Antard, și după aceea în insula ce se numea Arados. De acolo s-a dus în Valania în Pont, apoi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulți bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni și, adunând Biserica credincioșilor, le-a pus și lor episcop. Apoi s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascundea Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostașii trimiși de Claudie, împăratul Romei. Aflând de venirea lui Petru, Simon a fugit în cetățile Iudeei. Iar Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulți în Antiohia și propovăduind cu bună sporire pe Unul Dumnezeu în trei fețe, a pus episcop pentru Siracuza din Sicilia pe Marchian și pe Pangratie pentru Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei.

De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat cu rugăciunea pe un mort; și, învățând pe mulți și botezându-i, le-a făcut biserici și, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, după aceea în Claudinopoli al Onoriadei, în Nicomidia Bitiniei și de acolo în Niceea. De acolo, sârguindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paștilor, s-a întors și a venit în Pisinunt, de acolo în Capadocia și în Siria, și iarăși a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăiește în scrisoarea sa către Galateni:După trei ani m-am suit în Ierusalim,ca să văd pe Petru și am petrecut cu dânsul cincisprezece zile.

În acest timp, după ce s-au așezat legile cele bisericești, fericitul Pavel s-a dus la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăși în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, a venit în Sinad, cetatea Frigiei. De acolo a mers în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor. însă Prohor, și după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutașul, s-a întors la Ierusalim. Și i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, și mergi la Apus, pentru că este trebuință să se lumineze Apusul cu propovăduirea ta și Eu voi fi cu tine”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostașii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, și a fost dus la Roma ca să-și ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meșteșugul cel vrăji­toresc a întunecat mințile multora și, înșelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este zeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, într-atât a făcut pe romani și pe împăratul Claudie să se minuneze cu vrăjile sale, încât i-au săpat chipul lui și l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Al lui Simon, zeul cel sfânt!”. De acest lucru, scriitorii bisericești Iustin și Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul ce ne stă înainte.

Marele Apostol Petru, spunând fraților arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie și sfatuindu-i pe dânșii, a plecat iarăși în Antiohia cercetând bisericile, unde a găsit și pe Sfântul Pavel. De acolo, după ce a pus episcop pe Urban în Tars, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei și pe Fugel în Efes - despre care se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă și s-a învoit cu Simon -, apoi a pus episcop la Smirna pe Apelie, care era frate cu Policarp. De aici a venit la filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar tesaloni- cenilor pe Iason și corintenilor pe Sila, pe care l-a găsit petrecând lângă marele Pavel; apoi la Patra a pus pe Irodion și după aceea a plecat în Sicilia. Și venind în Tavromenia, a petrecut puțină vreme la Pangratie, bărbatul cel bun cuvântător.

Acolo, învățând și botezând pe unul, anume Maxim, și punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduind prin adunări și prin case pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic și pe Unul Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și pe Unul Sfântul Duh, Domnul de viață făcător, a atras pe mulți la credința lui Hristos și, prin Sfântul Botez, i-a izbă­vit de înșelăciunea idolească. Iar Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă și să tăinuiască răutatea sa asupra lui; pentru că el socotea că este rușine pentru el propovăduirea apostolului, căci prin ea se biruia slava lui. Deci a început la arătare să se împotrivească învăță- turii celei adevărate, prin cuvintele și lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetății, fără de rușine. Și făcea înaintea poporului niște năluciri și arătări care mergeau înaintea și în urma lui și cărora le zicea că sunt sufletele celor morți, și astfel arăta pe cei înviați din morți, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Iar pe cei șchiopi îi făcea să umble drept și să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitorul de basme, care se schimba în felurite chipuri; căci uneori se arăta având două fețe, apoi, după puțin, se prefăcea în capră, în șarpe, în pasăre, se asemăna focului și în toate chipurile se schimba, neîncetat înșelând pe cei nebuni. Iar marele apostol al Domnului, numai de se uita cândva de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povestește încă, afară de Metafrast, în Prolog și în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma și s-a înștiințat că acel Simon se numea pe sine „Hristos” și făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă și a mers la casa lui Simon, unde a găsit pe mulți stând la poarta lui, care îl opreau pe el a intra înăuntru. Iar Petru a zis către dânșii: „Pentru ce mă opriți a intra la vrăjitorul cel amăgitor?”. Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic și a pus paznic la poarta sa, care știe gândurile omenești”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toți cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi și spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.

Și mergând câinele, a spus cu glas omenesc lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Și toți văzând și auzind pe câine vorbind omenește, s-au înspăimântat. Iar Simon, asemenea, pe același câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Și intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de față. Iar sfântul, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni și mai mari. Și ce minuni? Din minunile cele multe, Eghisipos grecul, istoricul bisericesc cel mai vechi, care a viețuit aproape de apostoli, pomenește una singură.

Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminție împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără și maica lui plângea pentru el cu tânguire. Iar cei ce o mângâiau pe ea și-au adus aminte de bărbații care s-au arătat în Roma, adică de Petru și de Simon vrăjitorul, că înviază morții. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alții pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră și oameni cinstiți și mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Și a zis Sfântul Petru lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toți să creadă învățăturii aceluia, ca fiind adevărată”. Iar poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meșteșugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veți ucide pe Petru?”. Iar poporul a strigat, zicând: „îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Și apropiindu-se Simon de patul mortului, a început a-și face vrăjile sale și, prin lucrarea diavolească care îi ajuta lui, a făcut astfel că mortul și-a mișcat capul. Și îndată poporul a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, facându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească și să umble; iar, până ce aceasta nu o veți vedea, să știți cu adevărat că Simon vă înșeală cu nălucirile și cu arătările sale!”. Iar Simon, umblând mult împrejurul patului și che­mând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de rușine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Iar Sfântul Petru, ca unul iscusit într-un lucru ca acela, care înviase pe Tavita cea moartă și făcuse și alte minuni preaslăvite, acela stând de departe, și-a ridicat mâinile spre cer și, înălțându-și ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând:Cu numele Meu pe cei morți să-i înviați... Deci mă rog Ție, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu ești adevăratul Dumnezeu și nu este altul afară de Tine, care viezi și împărătești împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază și te tămăduiește pe tine!”. Și îndată mortul, deschizându-și ochii, s-a sculat și a început a grăi și a umbla.

La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul, iar apoi a fost luminat de Sfântul Petru prin credință și prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către Sfinții Mucenici Nereon și Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca, pentru rugăciunile tale, să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.

Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dum­nezeu, pe Care Îl propovăduiește Petru”. Iar Simon vrăjitorul, cu nă­lucirea sa făcându-și cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins și unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alții să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul și învățătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsați-l să meargă unde va voi, că destul îi este lui rușinea, ocara și cunoștința neputinței sale, că nimic nu pot vrăjile lui”.

Iar Simon, fiind liber - zice Marcel a venit la mine, socotind că eu nu știu de acel lucru minunat ce se făcuse și a pus la ușa casei mele un câine mare legat cu lanț de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obișnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la ușă și dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te și spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înșela cu lucrarea cea diavolească pe oameni, pentru care Hristos și-a vărsat sângele”. Deci câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spu- nându-i cele poruncite de apostol. Iar eu, auzind și văzând aceasta - zice Marcel am ieșit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru și l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul și pe câinele acela i-am gonit afară. Iar câinele, nevătămând pe nimeni altul, s-a repezit numai la Simon și, apucându-l cu dinții, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci câinele, nevătămân- du-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încât nici o parte a trupului lui nu mai rămăsese acoperită.

Deci poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocă- rându-l și batjocorindu-l. Și l-au izgonit din cetate, împreună cu acel câine. Iar Simon, pentru niște rușini și înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până când a fost lăudat înrăutățitul de cei răi înaintea lui Nero, împăratul de după Claudie. Atunci Nero căutându-l pe el, l-a iubit foarte și l-a făcut prietenul său.

Iar în Prolog și în Mineiul cel mare se mai povestește despre Simon și că a poruncit să fie tăiat, făgăduind că a treia zi are să învieze. Și a pus în locul său sub sabie un berbece, făcându-l pe el om prin nălucire și a fost tăiat berbecul în locul lui. Iar Sfântul Petru, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, a vădit lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toți, că nu Simon are capul tăiat, ci berbecul. Iar despre biruința desăvârșită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor și despre pierzarea lui, de toți se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea și rușinea sa, s-a făgăduit că se va înălța la cer.

Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetății Roma și, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălțime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum ați petrecut în nebunie și lăsându-mă pe mine, ați urmat lui Petru, acum și eu vă voi lăsa și nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în fața voastră să mă ia în mâinile lor și mă voi înălța la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-ați ascultat cuvintele mele, nici n-ați crezut lucrurilor mele”.

Acestea zicându-le vrăjitorul Simon, a plesnit din mâini, s-a înălțat în văzduh și a început a zbura și a se sui spre înălțime, înălțându-l pe el diavolii. Iar poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: „Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare cu trupul prin văzduh”. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înșelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!”. Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtați mai mult, ci să-l lăsați acolo în văzduh unde este acum!”.

Atunci diavolii cei certați de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh și ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, și astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Iar poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. în adevăr, nu este altul afară de Acela Dumnezeu adevărat! |

Iar vrăjitorul căzând, deși se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputința și ticăloșia sa cea diavolească, să se umple de rușine și să înțeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Și zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele și fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi și-a lepădat spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă în iad la tatăl lor, satana. Iar Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt și făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăța cunoștința adevăratului Dumnezeu; și vorbind mult către dânșii, pe cei mai mulți i-a povățuit la credința creștinească.

Deci, aflând împăratul Nero de moartea cea rușinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru și voia să-l ucidă. Dar acea mânie și răutate împărătească nu s-a săvârșit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câțiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. Căci după moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma, ci, luminând pe mulți prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică și, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, în care punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. Acolo, sfințind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu șapte porți, care se numește Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus iarăși în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria.

Deci, după aceea s-a întors iarăși în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma și de acolo la Mediolan și la Fotichin, în care punând episcopi și preoți, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme și aducând multe popoare la credința în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viața aceasta; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Petru, mulțumind lui Dumnezeu pentru aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile și punând episcopi, preoți și diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăției lui Nero, s-a întors iarăși în Roma. Aici a pus episcop întru ajutorul ocârmuirii bisericești pe Clement, care se lepăda și nu voia un jug ca acela, însă plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, și-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos și, împreună cu învățătorul său și cu ceilalți bărbați sfințiți, trăgea căruța cuvântului lui Dumnezeu. Deci mulți bărbați și femei din Roma, din cei de bun neam și prealuminați și chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat prin credință și prin Sfântul Botez.

Iar împăratul Nero avea două oarecare femei prea frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte țiitoare ale sale. Acelea primind sfânta credință, s-au întărit în viața cea curată și nu voiau să se supună voinței împăratului care era pătimaș. Iar el, fiind prea fără de rușine în pofte și nesățios în fapte spurcate, s-a mâniat asupra întregii Biserici a credincioșilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la Hristos și la viața cea curată a celor două femei. Și aducându-și aminte, pe lângă aceasta, și de moartea lui Simon vrăjitorul, care i-a fost prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioșii să se ascundă și să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta nicidecum, ci dorea să pătimească și să moară pentru Hristos. Iar poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-și păzească viața sa cea atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se învifora în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioșilor. Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate și să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune și sărutând pe toți, a plecat singur. Și când era la porțile cetății, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul:Mă duc în Roma, ca iarăși să mă răstignesc! Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voiește ca și cu trupul lui să pătimească în Roma. Deci s-a întors iarăși la Biserică și a fost prins de către ostași, care l-au dat spre moarte”.

Sfântul Simeon Metafrast povestește, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci și mulți credincioși, între care erau și Clement, Irodion și Olimp. Pe aceștia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Și luându-i ostașii pe toți, i-au dus la locul de moarte. Apoi cruțându-l pe Clement, l-au slobozit în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion și Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia și împreună cu ei au tăiat și o mulțime de credincioși. Iar Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos și nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-și plece capul său.

Astfel s-a sfârșit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preaslăvind pe Dumnezeu, pentru că suferind multă durere din pricina piroanelor din mâini și din picioare, și-a dat sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Iar Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce și, învelindu-l, a chemat pe credincioșii care rămăseseră și pe arhierei și l-au îngropat cu cinste. Asemenea și trupurile Sfinților Irodion și Olimp, care au pătimit cu el, și pe ale celorlalți credincioși, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

 

Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminția lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinți cinstiți, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetățeni romani, pentru care Pavel după aceea s-a numit și roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan și a fost dat de părinții săi în Ierusalim la învățătura cărții și a toată legea lui Moise, fiind ucenic al slăvitului dascăl Gamaliei. Și avea prieten și împreună ucenic la învățătură pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos. Și se deprinsese bine la legea părintească, fiind foarte râvnitor după ea, și se lipise de farisei.

Pe vremea aceea, în Ierusalim și în cetățile dimprejur, precum și prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinții apostoli. Și ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii și cu toți cărturarii și învățătorii legii evreiești, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâți și prigoniți. Deci Saul ura și el pe Sfinții Apostoli și nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.

Iar pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele de un neam cu el care se vărsa fără de vină, ci se învoia la acea ucidere și păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ștefan. Deci, luând putere de la arhierei și de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii, intrând în casele credincioșilor, de unde târa pe bărbați și pe femei și îi ducea în temnițe. Și nu. era destul că prigonea pe credincioșii din Ierusalim, dar s-a dus și în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului, vrând ca și acolo, de va afla bărbați și femei crezând în Hristos, să-i prindă și să-i ducă legați la Ierusalim. Și aceasta a fost pe vremea împărăției lui Tiberiu.

Deci apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer și, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i:Saule, Saule, pentru ce mă prigonești? Iar el, înspăimântându-se, a zis:Cine ești, Doamne? Iar Domnul a zis:Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigonești. Cu greu îți este ție a da cu piciorul împotriva pironului. Iar el, tremurând și înspăimântându-se, a zis:Doamne, ce îmi poruncești să fac? Iar Domnul i-a zis:Scoală-te și intră în cetate și ți se va spune ție ce ți se cade să faci.

Asemenea s-au înspăimântat și ostașii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar ini vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ și deschizându-și ochii săi, nu vedea pe nimeni, pentru că orbise dk ochii cei trupești, începând a i se lumina ochii cei duhovnicești. Deci l-au luat de mână și l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. Iar în Damasc era Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie și căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuiește în casa unui om pe nume Iuda; deci să se ducă acolo și să-i lumineze ochii lui cei trupești prin atingere, iar pe cei sufletești prin Sfântul Botez.

Atunci Anania a răspuns:Doamne, am auzit de la mulți despre bărbatul acesta, câte răutăți a făcut sfinților Tăi în Ierusalim, și chiar aici a venit cu putere de la arhierei ca să lege pe toți cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul:Mergi fără de frică, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraților și fiilor lui Israel, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Iar Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului și găsind pe Saul, și-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui ca niște solzi și îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat și s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfințit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toți și ziceau: „Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Au n-a venit aici ca să lege pe unii ca aceia și să-i ducă la arhierei?”. Iar el mai mult se întărea și tulbura pe evreii care petreceau în Damasc, dovedind că Acesta este Iisus Hristos.

Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui și s-au sfătuit să-l omoare. Și străjuiau porțile cetății ziua și noaptea ca să nu poată scăpa de dânșii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea și l-au lăsat într-o coșniță peste zidul cetății. Și plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum scrie despre aceasta către Galateni:Nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-arn suit la Ierusalim, la apostolii cei mai înainte de mine, ci m-am dus în Arabia, și m-am întors iarăși în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să cunosc pe Petru.

Și venind în Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Iar Sfântul Apostol Varnava, văzându-l pe el și înțelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat și l-a dus la apostoli. Iar Pavel le-a spus lor cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis și cum în Damasc îndrăznea pentru numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinții Apostoli, auzind aceasta, s-au umplut de bucurie și slăveau pe Domnul Hristos. Iar Sfântul Pavel și în Ierusalim se întreba cu iudeii și cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar odată, stând în biserică și rugându-se, a rămas uimit și a văzut pe Domnul, zicându-i:Sârguiește-te și ieși degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii știu că eu puneam în temniță și băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ștefan, mărturisitorul Tău, stăteam eu însumi acolo, pentru că și eu voiam uciderea lui și păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul:Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!

După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deși voia să mai zăbo­vească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feței și de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba pentru Hristos, se porniseră spre mânie și căutau să-l ucidă. Și înțelegând frații aceasta, l-au dus în Cezareea și l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învățând poporul cuvântul lui Dumne­zeu, până ce a venit Varnava de l-a luat și l-a dus în Antiohia, unde, învățând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos și i-a numit pe ei creștini. Iar după împlinirea anului, amândoi Sfinții Apostoli, Varnava și Pavel, s-au întors în Ierusalim și au spus Sfinți­lor Apostoli despre acelea ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia și astfel au veselit foarte pe Biserica lui Hristos din Ierusalim. Apoi au adus și multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru frații cei săraci și scăpătați, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărățind Claudie, era foarte mare foamete, după proo- rocia Sfântului Agav, care era unul din cei șaptezeci de apostoli.

Și plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăși în Antiohia, unde petrecând câtva timp în postiri și rugăciuni, în slujirea dumnezeieștii Liturghii și în bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânșii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia:Osebiți Mie pe Varnava și pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânșii. Atunci ei, postind, rugându-se și punându-și mâinile pe dânșii, i-au slobozit, iar Pavel și Varnava, fiind trimiși de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru și, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.

După aceea, străbătând insula până la Pafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor și mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înțelept. Acest antipat, chemând la el pe Varnava și pe Pavel, cerca să audă de la dânșii cuvântul lui Dumnezeu și a crezut cele grăite de dânșii. Iar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, căutând să întoarcă pe antipat de la credință. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt și căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înșelăciunea și de toată răutatea, fiule al diavolului, vrăjmașule a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului peste tine și vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!”. Și îndată a căzut peste dânsul ceață și întuneric și, pipăind, căuta povață. Atunci antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învățătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut și mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulțea. Și plecând de la Pafa, Sfântul Pavel și cei ce erau cu el au mers în Perga Pamfiliei și de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei.

Acolo propovăduind pe Hristos, după ce mulți au crezut, zavis- tnicii iudei au îndemnat pe mai marii cetății, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate și din hotarele lor pe sfinții apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovădu- irea cuvântului. Și au adus la credință mulțime multă de iudei și elini, nu numai cu propovăduirea, ci și cu semne și minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credință și pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iar iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli și să-i ucidă cu pietre. Iar ei, aflând de aceasta, au fugit în părțile Licaoniei, în Listra și în Derbe și în cele din jurul lor. Și au binevestit și acolo, și au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om șchiop din naștere, care nu umblase niciodată și care îndată a sărit și umbla. Iar poporul, văzând această minune, și-a ridicat glasul, zicând pe licaonește:Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.

Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, adu­când tauri și împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Iar Varnava și Pavel, rupându-și hainele de pe ei, au venit între popor strigând și zicând: „Oamenilor, de ce faceți aceasta, că și noi suntem oameni pă­timași ca și voi”. Apoi au început a le vorbi despre Unul Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea și toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduiește vremuri roditoare și umple de hrană și de veselie inimile omenești.

Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra și învățând, au venit din Antiohia și din Iconia niște iudei și au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Și au răzvrătit încă și mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre și l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate și a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind și învățând pe mulți în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia și în Antiohia Pisidiei. Aici,. întărind sufletele ucenicilor, i-au rugat să petreacă în credință și le-au hirotonisit preoți la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredințat Domnului în Care crezuseră.

După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia. Și vorbind cuvântul Domnului în Perga, s-au pogorât în Atalia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimiși de la început de Duhul Sfânt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului.

Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica și au spus tuturor câte a făcut Dumnezeu cu dânșii și câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Iar după o vreme, între iudeii și elinii care crezuseră în Antiohia s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur. Unii ziceau că nu este cu putință a se mântui fără tăierea împrejur, iar alții socoteau lucru greu pentru ei acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinții Apostoli Pavel și Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli și la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur și să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor ușa credinței.

Cu această vestire au bucurat foarte mult pe toți frații Ierusa­limului. Și sfătuindu-se sobornicește Sfinții Apostoli și bătrânii în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou și le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor și de desfrâu, și ca întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. Și au trimis cei din Ierusalim în Antiohia pe Sfinții Pavel și Varnava, și cu ei pe Iuda și pe Sila. Și ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărțindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa și s-a dus în Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Siria și în Cilicia și, străbătând cetățile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe și în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.

De acolo s-a dus în Frigia și în părțile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia și voia să se ducă și în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit aceasta. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat lui noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui și-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia și ne ajută”. Deci Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Și plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli și de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părți a Macedoniei și colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învățând-o credința în Hristos și botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.

Iar Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciu­ne, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat pitonicesc, care făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Aceea urmând lui Pavel și ucenicilor lui, striga: „Acești oameni sunt slugile Dumnezeu­lui celui de sus, care ne vestesc nouă calea mântuirii”. Aceasta o făcea în multe zile; iar Pavel, supărându-se și întorcându-se spre ea, a certat duhul în numele lui Iisus Hristos și l-a gonit dintr-însa. Și văzând stăpânii ei că le-a pierit nădejdea câștigului lor, au prins pe Pavel și pe Sila și i-au dus la boieri și la voievozi, zicând: „Oamenii aceștia ne tulbură cetatea și, fiind evrei, au niște obiceiuri care nu ni se cade nouă a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.

Iar voievozii, rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată pe ei cu toiege. Deci, dându-le lor multe bătăi, i-au băgat în temniță, unde rugându-se ei la miezul nopții, temnița s-a cutremurat, ușile s-au deschis și legăturile s-au dezlegat. Iar străjerul temniței, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni și s-a botezat cu toată casa sa. Apoi le-a pus masă înaintea lor, după care apostolii iarăși s-au dus în temniță.

Iar a doua zi, voievozii căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovați, au trimis la temniță, poruncind să-i lase liberi să se ducă unde vor voi. Iar Pavel a zis către dânșii: „După ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovați și de neam roman și, punându-ne în temniță, acum în taină să ne scoată? Dar nu așa, ci să vină ei singuri să ne scoată!”. Și întorcându-se trimișii, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Iar voievozii s-au temut, aflând că cei legați pe care i-au bătut sunt romani, și ducându-se, i-au rugat să iasă din temniță și din cetate.

Deci ieșind ei din temniță, s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduiseră mai înainte, și au mângâiat pe frații ce se adunaseră acolo; apoi sărutându-i, s-au dus în Amfipoli și la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulți au câștigat prin buna vestire. Iar zavistnicii iudei, adunând pe niște oameni răi clevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii și, negăsin- du-i, au prins pe Iason și pe unii din frați, și i-au dus la mai marii cetății, clevetindu-i ca pe niște potrivnici cezarului, care zic că este alt împărat, care se numește Iisus. Deci Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.

Iar sfinții apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieșit noaptea din cetate și au mers în Veria. Dar și acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântului Pavel, pentru că, înștiințându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduiește Cuvântul lui Dumnezeu și în Veria, au mers și acolo, pornind și tulburând popoarele și ridicându-le împotriva lui Pavel. Deci sfântul apostol a fost nevoit să iasă și de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de frați ca să-și ferească viața sa pentru mântuirea a mai multora. Și a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila și pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminați, pentru că știa că iudeii caută numai capul lui.

Deci a șezut în corabie și s-a dus la Atena. Și văzând cetatea plină de idoli, se întărâta cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Și se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări, iar în târguri cu elinii și cu filosofii lor. Și a fost dus de ei la Areopag, la un loc care se numea așa fiindcă acolo se făceau judecățile cele de moarte, lângă capiștea lui Area. Și l-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta - precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecății, mun­cilor și morții, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Iar Sfântul Pavel, luând pricină de la o capiște care avea scris deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neștiut până atunci, zicându-le: „Pe Cel care, neștiindu-L, Îl cinstiți cu bunăcuviință, pe Acesta eu îl propovăduiesc vouă!”. Și le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăință, pentru judecată și pentru învierea morților.

Și auzind ei de învierea morților, unii își băteau joc, alții încă voiau să mai audă despre aceea. Deci Pavel a ieșit din mijlocul lor neosândit, ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos și fără de câștigarea sufletelor, căci unii bărbați, lipindu-se de el, au crezut în Hristos și s-au botezat. Iar între aceștia era și Dionisie Areopagitul și o cinstită femeie cu numele Damar și alții mulți cu dânșii.

Iar Pavel, ieșind din Atena, a mers în Corint și a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. Și au venit la dânsul din Macedonia și Sila cu Timotei și slujeau împreună cuvântului. Iar Acvila și femeia sa, Priscila, erau cu meșteșugul făcători de corturi. Și deprinzând Pavel meșteșugul lor, lucra împreună cu ei, câștigându-și hrană lui și celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în Epistola către Tesaloniceni:Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua și noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Și iarăși:Trebuinței mele și celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele acestea. Și se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus este Hristos, adevăratul Mesia. Și împotri- vindu-se iudeii și hulind, Pavel și-a scuturat hainele sale, zicând către dânșii:Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.

Și când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i:Nu te teme, ci propovăduiește cuvântul Meu și nu tăcea, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine și nimeni nu va putea să-ți facă ție rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an și șase luni, învățând pe iudei și pe elini Cuvântul lui Dumnezeu. Și mulți, crezând, s-au botezat; asemenea și Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând:De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aș fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte și pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Și i-a gonit pe ei afară din divan.

După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile și pe frați sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul. Și-i urmau lui și Acvila și Priscila. Și au sosit în Efes, unde, propovă­duind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputințele prin atingerea sa, dar și basmalele lui și mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeași putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduiau și goneau din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciți și fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciți, zicând:Vă jurăm pe voi cu lisus, pe Care Pavel Îl propovăduiește! Iar duhul cel viclean a răspuns, zicând:Pe Iisus îl știu și pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteți?

Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit și, întărindu-se împotriva lor, îi bătea și-i rănea, încât abia au scăpat goi din mâinile îndrăcitului. Și a aflat de aceasta tot Efesul, și evrei și elini, și a căzut o frică mare peste toți și se mărea numele Domnului Iisus. Deci mulți au crezut în Hristos, iar vrăjitorii care erau în ceta­te, primind sfânta credință, și-au adunat cărțile lor cele vrăjitorești și, numărând prețul lor, au aflat cincizeci de mii de arginți, și și-au ars cărțile înaintea tuturor. Astfel creștea și se întărea cuvântul Domnu­lui. Și Pavel dorea să meargă la Ierusalim și zicea: „După ce voi fi în Ierusalim, se cade mie să văd și Roma”.

Deci când slujitorii capiștei Artemisei au ridicat tulburare în Efes, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut șapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frângă pâine și a făcut către dânșii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopții, arzând multe lumânări în foișorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, șezând la fereastră, s-a îngreuiat tare de somn și a căzut jos din casa de sus, de la catul al treilea, și l-au luat mort.

Și pogorându-se Pavel, s-a plecat peste el și, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiți, că sufletul lui este în el!”. Și iarăși s-a suit Pavel în foișor și au adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Iar Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă și, sărutând pe toți credincioșii, a plecat de acolo. Și venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoții Bisericii, pentru că nu voia să se ducă el însuși acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.

Și venind la el duhovniceasca rânduială din Efes, apostolul i-a învățat, zicând:Luați aminte de voi și de toată turma voastră, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să pașteți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu sângele Său. Și le-a proorocit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus și scopul călătoriei sale, zicând:Eu, legat fiind cu Duhul voi merge în Ierusalim, neștiind cele ce mi se vor întâmpla în el Și îmi grăiește Duhul Sfânt că mă așteaptă în Ierusalim legături și chinuri, ci mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu pun nici un preț pe sufletul meu. Numai mă silesc să-mi săvârșesc alergarea mea cu bucurie și slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei:Iată eu acum știu aceasta, că voi toți nu veți mai vedea fața mea.

Atunci toți au plâns și, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-a zis lor că de acum nu-i vor mai vedea fața lui. Deci au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării și trecând prin multe cetăți și țări care erau pe lângă mare și prin insule și pretutindeni cercetând pe credincioși și întărindu-i, a sosit la Ptolemaida și a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei șapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav și, luând brâul lui, și-a legat mâinile și picioarele sale, zicând:Așa grăiește Duhul Sfânt, că pe bărbatul al căruia este brâul acesta, așa îl vor lega iudeii în Ierusalim și-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind frații aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei:Ce faceți plângând și zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, ci sunt gata și a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Iar frații au tăcut, zicând:Voia Domnului să fie!

După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era și Trofim Efeseanul, care se întorsese din elini la creștini; și a fost primit Pavel cu dragoste de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, și de toate Bisericile credincioșilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel și care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri împotriva lui. Aceia văzând pe Pavel în cetate umblând cu Trofim Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor și bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur, și propovăduiește pretutindenea pe Iisus cel răstignit. Și se întărâtau toți asupra lui Pavel, dorind să-l prindă. Deci când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată clevetind asupra lui, au pornit pe tot poporul și, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbați israeliteni, ajutați! Acesta este omul care grăiește hule asupra poporului, asupra Legii și asupra acestui loc. Încă și elini a băgat în biserică, spurcând acest loc sfânt”. Căci ei credeau că și pe Trofim l-a băgat Pavel în biserică. Și s-a pornit toată cetatea, făcându-se adunare de norod; și prinzându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din biserică. Și îndată s-au închis ușile și voiau să-l ucidă pe el; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.

În vremea aceea, s-a înștiințat comandantul oștii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Iar acela luând îndată ostași și șutași, au alergat la biserică. Și văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l pe Pavel, a poruncit să-l lege cu două lanțuri de fier și l-a întrebat cine este și ce rău a făcut. Iar poporul striga să-l ucidă pe Pavel.

Și neputând el să înțeleagă de ce este vinovat Pavel din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în tabără. Iar mulțimea poporului urma comandantului și ostașilor, strigând să se ucidă Pavel. Și fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel l-a rugat pe comandant să-l lase să grăiască către popor ceva, și comandantul i-a dat voie. Deci Pavel, întorcându-se spre popor și stând pe trepte, a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbați frați și părinți, ascultați răspunsul meu către voi”. Și a început a le spune de râvna lui de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum l-a luminat o lumină cerească și cum a văzut pe Domnul trimițându-l la neamuri.

Iar poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, și-a ridicat glasul către comandantul oștii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade lui să trăiască!”. Și strigând acestea, își aruncau hainele și făceau praf în văzduh de mânie, voind ca să fie ucis Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în tabără, vrând să-l cerceteze pe el cu bătăi ca să înțeleagă, pentru care pricină poporul striga împotriva lui. Și, întinzând pe Pavel cu funii ca să-l bată, Pavel a zis către sutașul care era de față: „Oare vă este îngăduit să bateți pe un cetățean roman și nejudecat?”. Iar sutașul apropiindu-se de coman­dant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!”. Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman ești tu?”. Iar el a zis: „Da”. Și a zis lui: „Eu cu mult preț am câștigat numirea aceasta”. Și îndată l-a scos din lanțuri. Iar a doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii și tot soborul lor, și a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Iar acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbați frați, eu cu bun cuget am viețuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.

Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stăteau înaintea lui, să-l bată pe el peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrând să mă judeci după Lege, calci legea, poruncind să mă bată fără vină!”.

Și cunoscând Sfântul Pavel că în soborul acela o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbați frați, eu sunt fariseu, fiu de fariseu, și pentru nădejdea și învierea morților primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei și farisei și s-a despărțit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morților, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturi­sesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”, iar saducheii ziceau dimpotrivă și din această pricină se făcuse mare ceartă. Iar coman­dantul ostașilor temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânșii, a poruncit ostașilor să-l scoată din mijlocul lor și să-l ducă în tabără.

.Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel și i-a zis:Îndrăznește, Pavele, că precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, tot așa se cade să mărturisești și în Roma! Și făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Și erau ei mai mult de patruzeci de bărbați. De acest lucru înștiințându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulți ostași înarmați în Cezareea la ighemonul Felix. Iar arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus și ei în Cezareea și cleveteau pe Pavel la ighemon. Și, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ținea pe Pavel în legături.

Iar după trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei și în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Și aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Iar când Festus a întrebat pe Pavel, dacă voiește să meargă în Ierusalim la judecată, acesta i-a răspuns: „Eu stau la judecata Cezarului, la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce clevetesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că cer să fiu judecat de Cezar!

Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!”. Iar după câteva zile, împăratul Agripa venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus și aflând despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Iar când Pavel a fost pus înaintea împăratului Agripa și a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos și pentru adeverirea Sa. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puțin de nu m-ai convins și pe mine, ca să fiu creștin!”. Iar Pavel a zis: Eu m-aș fi rugat lui Dumnezeu, ca și întru puțin și întru mult, nu numai tu, ci toți cei ce mă aud pe mine astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, afară de legăturile acestea!

Și zicând el acestea, împăratul, ighemonul și toți ceilalți s-au sculat și ducându-se, vorbeau unul către altul, zicând:Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte și de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul”. Și așa l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alți legați unui sutaș, anume Iuliu, din oștile sevastienești. Iar acela, luând pe cei legați împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie și au plecat.

Și mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din pricina vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns la Creta și au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, ca cel ce vedea mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutașul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Și când erau în mijlocul mării, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari; și era atâta ceață, încât paisprezece zile n-au văzut soarele ziua, nici stelele noaptea, neștiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtați de valuri și deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, așteptând cu toții moartea. Și erau în corabie două sute șaptezeci și șase de suflete.

Iar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaților, mai bine era să mă fi ascultat pe mine și să nu ieșiți din Creta; însă mă rog să fiți cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, căci astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi:Nu te teme, Pavele, că se cade ție să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ți-a dăruit pe toți câți suni cu tine! De aceea îndrăzniți, bărbaților, că eu cred lui Dumnezeu că așa va fi. Și ruga Pavel pe toți ca să primească hrană, zicându-le:Nu vă temeți, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.

Acestea zicându-le și luând pâinea, a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor și, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toți făcându-se cu bună nădejde, au primit și ei hrană. Iar după ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoșteau ce țară este și au îndreptat corabia spre mal. Și fiind aproape de mal, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar partea dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostașii s-au sfătuit între dânșii să omoare pe cei legați, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutașul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, a oprit sfatul lor și a poruncit ca aceia care pot să înoate, sărind în apă cei dintâi, să iasă la mal. Iar ceilalți privind la ei, au început și ei a înota, unii pe scânduri, iar alții pe ce apucau din corabie, așa că toți au ajuns sănătoși la pământ, scăpând din mare.

Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii insulei, barbarii, le-au făcut lor multă milă. Deci le-au aprins un foc, din pricina ploii și a frigului ce era atunci, ca cei udați de apă să se încălzească. Iar Sfântul Pavel adunând o mulțime de uscături și punându-le pe foc, o viperă a ieșit de căldură și s-a apucat de mâna lui, stând atârnată. Iar barbarii, dacă au văzut vipera atâr­nată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânșii:Cu adevărat, ucigaș este acesta, care izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera în foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia așteptau să se aprindă de veninul șarpelui și să cadă mort. Și așteptând ei mult și nevăzând nici un lucru ca acesta, și-au schimbat socoteala, zicând că acela este Dumnezeu.

Deci mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toți câți ieșiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste trei zile. El avea pe tatăl său pătimind de friguri și de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului și punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, veneau la el și ceilalți neputincioși din insula aceea, și se tămăduiau. Iar după ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza și de acolo în Regium, apoi în Puteoli, și după aceasta au ajuns în Roma. Și când frații din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toți au ieșit întru întâmpinarea lui, până la târgul lui Apie și până la cele trei hanuri. Iar Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu. Atunci sutașul, care îi adusese din Ierusalim la Roma pe cei legați, i-a dat pe ei voievodului, iar lui Pavel i-a poruncit să petreacă deosebi, păzindu-l pe el un ostaș. Deci Pavel a petrecut în Roma doi ani și primea pe toți care veneau la dânsul, propovăduin- du-le cu îndrăzneală și fără opreală împărăția lui Dumnezeu și învățându-i cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Cele spuse până aici despre viața și ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în Scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel:în osteneli (am fost)mai de multe ori, în bătăi peste măsură, în temniță mai mult și în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; o dată am fost împroșcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, am făcui o zi și o noapte în adâncul mării; în călătorie am fost de multe ori. Și precum a măsurat lungimea și lărgimea pământului cu umblarea și marea cu înotarea, tot așa a știut și înălțimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer. Pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătățile cerești, pe care ochiul nu le-a văzut; și a auzit acolo cuvinte negrăite, pe care nu este îngăduit omului a le grăi.

Iar cum a săvârșit acest sfânt apostol celelalte nevoințe ale vieții și ale alergării sale, povestește Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul faptelor bisericești. Acesta scrie că după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat și a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu o vreme în Roma, iar alta, prin alte țări ale Apusului. Iar Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenin- du-se încă câțiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit din Roma și a trecut în Spania, Galia și în toată Italia, luminând neamurile cu lumina credinței și întorcându-le la Hristos de la înșelăciunea diavo­lească. Iar când era în Spania, o femeie oarecare bogată și de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Și intrând sfântul apostol în casa lor, femeia a privit la fața lui și a văzut pe fruntea lui aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”.

Văzând femeia ceea ce nimeni altul nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie și cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, și a cerut Sfântul Botez. Deci a primit botezul mai întâi femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov și toată casa lor. Asemenea a primit botezul și Filotei, mai marele cetății, și mulți alții. Apoi, străbătând el prin toate părțile acelea ale Apusului, le-a luminat cu lumina sfintei credințe. Și văzând mai înainte sfârșitul său cel mucenicesc, iarăși s-a întors în Roma și a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, zicându-i:Iată eu acum mă jertfesc și vremea ducerii mele a sosit. Eu m-am nevoit cu nevoință bună, alergarea am săvârșit și credința am păzit; deci de acum mi se gătește cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.

Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericești nu scriu toți într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, în capitolul 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit din pricina lui Simon vrăjitorul în același an și în aceeași zi cu Sfântul Apostol Petru, căci a ajutat lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alții spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie, în 29 de zile, în aceeași zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Iar pricina pătimirii lui Pavel spun că a fost aceasta, că prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare și pe femei la viața cea curată.

Insă nu se pare a fi mare deosebire întru aceea, căci se scrie în viața Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după câțiva ani, din pricina a două țiitoare iubite ale lui Nero, care se întorseseră la Hristos și au învățat să viețuiască în curăție. Iar de vreme ce și Sfântul Pavel a viețuit mulți ani în Roma și în părțile Apusului cele dimprejur, în aceeași vreme când trăia și Sfântul Petru, se putea întâmpla ca amândouă acelea să fie: ca Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru împotriva lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale celei dintâi în Roma și venind a doua oară în Roma, iarăși să fi slujit cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povățuind partea bărbătească și femeiască la viața cea deplin curată. Prin aceasta au pornit spre mânie pe cel necurat și spurcat cu viața, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetățean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Și chiar dacă nu în același an, însă în aceeași zi s-au întâmplat acestea. Iar când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge cu lapte. Iar credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.

Astfel s-a sfârșit vasul lui Hristos cel ales, învățătorul neamu­rilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereștilor înălțimi și al frumuseților Raiului, priveliștea și mirarea îngerilor și a oamenilor, marele nevoitor și pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul și marele Apostol Pavel. Și a doua oară, deși fără de trup, s-a înălțat până la al treilea cer și a stat înaintea luminii celei întreite, împreună cu prietenul și ostenitorul său, cu Sfântul mai marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuiește în glasul bucuriei și al mărturisirii. Iar acum ei slăvesc pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, ucenic, apostol

Ultimele din categorie