Pizmuind răul demon dreapta bogată în daruri și alegerea cea bună a sfântului, îi strecoară prietenului lui de care a fost vorba mai înainte, Nichita patricianul, să vină și să spună măritului: „Se cuvine așadar, stăpâne, ca cele cheltuite în zadar de tine să fie aduse în vistieria publică cea cu multe cheltuieli”. Iar măritul patriarh a zis: „Nu este drept ca cele afierosite Împăratului ceresc să fie predate jos celui pământesc. Căci acest lucru este furt de cele sfinte și rău păcat înaintea lui Dumnezeu. Iar eu de propria mea voie nu îți voi aduce ție nici măcar un obol. Dar tu, dacă vrei, iată toate ale Bisericii și fă ce vrei”. 

Atunci poruncește patricianul celor care-l escortau, zicând să lase bisericii numai o sută de litre de aur, iar pe celelalte să le ia pe toate. Dar pe când coborau cei care purtau acestea, se întâlnesc cu alții care urcau la patriarh, niște bărbați care aduceau măritului vase cu miere, pe unele era scris „din mierea cea dintâi”, iar pe celelalte „fără fum”, și aceste înscrisuri citindu-le patricianul, i-a cerut patriarhului să-i aducă și lui unul dintre vase. Dar s-au aflat toate pline cu aur în loc de miere. Și uimindu-se dreptul de străina minune și dând slavă lui Dumnezeu, trimite îndată unul dintre vase patricianului, purtând inscripția „mierea cea dintâi”. Dar îi scrie acestuia și scrisoare: „Domnul, Cel Care a zis: «Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi», vezi preaslăvitule cât de adevărat este că în locul banilor pe care ți-i datoram mi-a dat în schimb alții? Și cunoaște aceasta de la vasul trimis ție și află că un om stricăcios nu va putea nicidecum să strâmtoreze pe Dumnezeu”. 

Dar deschizând vasul în fața patricianului și a altora mulți și găsind aurul cel mai bun, foarte s-au mirat toți. Dar aflând și din scrisoare că omul nu poate să-L strâmtoreze pe Dumnezeu, „Viu este Domnul, a strigat, nici smeritul Nichita nu va încerca să-L strâmtoreze pe Dumnezeu” și luând degrabă banii pe care i-a luat de la Biserică și vasul trimis lui, și adăugând de la el încă trei sute de litre de aur, vine la patriarh, cerând iertare de la el. Iar patriarhul, fără să-l ocărască, ci primindu-l cu bunăvoință și îndemnând cele pentru folosul sufletului și rugându-se pentru el, s-a întors bucurându-se.

(Sfântul Neofit Zăvorâtul, Scrieri III, Panegirice, 21, Editura Doxologia, p. 372)