Viața Sfântului Grigorie Khandzteli

Sfântul Grigorie Khandzteli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinți nobili și evlavioși. Încă de mic a fost luat la palat de soția domnitorului Nerses, care era mătușa lui și care l-a crescut cu deosebită grijă. Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic și foarte inteligent. Din manifestările și purtarea sa, părinții lui au înțeles că era „vas ales” al Domnului.

Primii ani

Sfântul Grigorie Khandzteli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinți nobili și evlavioși. Încă de mic a fost luat la palat de soția domnitorului Nerses, care era mătușa lui și care l-a crescut cu deosebită grijă.

Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic și foarte inteligent. Din manifestările și purtarea sa, părinții lui au înțeles că era „vas ales” al Domnului.

Vin și carne nu voia să guste. Viclenie și răutate nu cunoștea. Jocurile copilărești nu-i plăceau. Era numit „pustnic”, pentru că prefera liniștea și izolarea în locul întâlnirilor cu oamenii și discuțiilor.

Datorită inteligenței și sârguinței cu care era înzestrat, curând a învățat să citească și să scrie în multe limbi. A studiat toate scrierile Sfinților Părinți care erau traduse în limba georgiană și a învățat pe de rost atât Psalmii lui David, cât și multe texte de cult. S-a dedicat și studiului lucrărilor înțelepților și filosofilor lumii, luând din ele tot ce era bun și îndepărtând tot ce era rău.

Hirotonia

Când a crescut, Grigorie a devenit frumos și zvelt, însă totodată și cuminte, cuviincios, virtuos, plin de Duh Sfânt și de credință (Faptele Apostolilor 11, 24).

Buna sa mamă și toți cei care îl cunoșteau doreau să-l vadă preot. Cu toate acestea, el nu voia să se hirotonească, având în vedere atât valoarea preoției cât și vârsta sa tânără. Prinții se străduiau să-i stingă îndoielile prin cuvinte ca acestea:

– Nu vârsta este cea care-i dă vrednicie unui om, ci înțelepciunea și virtutea. Ești înzestrat cu maturitate duhovnicească și cu multe alte harisme. Toate le datorezi Domnului. Ești dator, deci, să le folosești spre slava Lui și pentru poporul Său. Acela este Cel care te cheamă să-i devii slujitor, nu noi. De aceea fă ascultare și nu-L întrista…

Prin multe asemenea vorbe l-au convins. Astfel, binecuvântatul Grigorie a fost hirotonit preot. Mulțime de lume a fost de față la hirotonia sa și a primit din mâinile lui Preacuratele Taine. Toți L-au slăvit pe Dumnezeu, plini de bucurie și mulțumire.

La Opiza

Însă n-a trecut vreme multă și tânărul cleric a fost războit cu sălbăticie de diavolul desfrânării. Simțind o chinuitoare ardere trupească, a hotărât să plece pe ascuns în alt ținut, îndepărtat și pustiu, unde avea să trăiască viața monahală.

Planul acesta l-a descoperit doar la trei prieteni credincioși ai lui, iubitori de Dumnezeu și virtuoși ca și el, și le-a cerut să-l urmeze. Aceștia erau vărul său Sava, viitor episcop al Ishanului, Teodor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Nedzvi, și Hristofor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Kuiriketi. Înflăcărați și ei de iubirea dumnezeiască, au primit neșovăielnic să-l însoțească pe sfânt în călătoria lui și să intre în tagma îngerească.

Au plecat, așadar, bucuroși spre Opiza, unde exista o mică mănăstire a Sfântului Înaintemergător Ioan și care-l avea egumen pe părintele Gheorghe. Acolo cei patru au rămas doi ani.

Dar Grigorie tânjea după viața de pustnicie. Deseori vizita pustnici care se nevoiau în locuri îndepărtate. Le admira trăirea, râvnea la nevoințele acestora, primea cu bucurie povețele lor. Unul l-a învățat privegherea și rugăciunea, altul – iubirea și nemânierea, altul – nerăutatea și blândețea, altul – înfrânarea și asprele osteneli, altul – tăcerea și postul.

Întemeierea Khandzteli

În vremea aceea trăia la Khandzteli, în regiunea Klarzeta, un pustnic bătrân și evlavios, pe nume Hvedie.

Într-o zi, acel om sfânt a avut o vedere dumnezeiască: în locul unde este zidită astăzi biserica din Khandzteli a apărut un nor luminos în formă de biserică. O mireasmă nespusă a umplut locul și totodată o voce s-a auzit zicând:

– Robul lui Dumnezeu, Grigorie, va ridica aici mănăstire, de unde ca o mireasmă bine mirositoare rugăciunile ucenicilor săi vor urca până la ceruri!

Îndată vocea s-a stins și norul a dispărut. Inima lui Hvedie s-a umplut de o bucurie negrăită. De atunci pustnicul aștepta cu credință împlinirea prorocirii dumnezeiești.

Peste puțină vreme, fericitul Grigorie, călăuzit de Sfântul Duh, l-a vizitat. După ce s-au sărutat frățește și s-au rugat la Domnul, Hvedie i-a povestit vederea sa lui Grigorie și i-a arătat locul unde apăruse norul. Sfântul a fost fermecat de frumusețea și liniștea ținutului.

– Voi merge la Opiza, a zis, și dacă este voia lui Dumnezeu mă voi întoarce curând cu tovarășii mei, care se află acolo.

Egumenul Gheorghe, care avusese și el o vedere dumnezeiască, le-a dat cu bunăvoință celor patru părinți binecuvântare de a pleca din mănăstire.

Au venit, așadar, la Khandzteli și au început imediat să construiască sălașul monahal: mici chilii, trapeză și biserică de lemn.

Curând au început să vină alături de ei și alți frați, iubitori de liniște și rugăciune. Zi de zi numărul asceților creștea.

Între timp a sosit ceasul adormirii părintelui Hvedie. Toți părinții s-au adunat lângă el.

– Binecuvântează-ne, cinstite părinte, l-a rugat Sfântul Grigorie, acum, la plecarea spre lăcașurile cerești.

– Dumnezeul iubirii, al păcii și al milostivirii să fie mereu împreună cu voi, i-a binecuvântat el. Rugați-vă și voi pentru mine, fraților. Rugați-vă să dau răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos.

A închis ochii și a adormit în pace. Părinții l-au înmormântat cu evlavie și l-au condus la mormânt cu cântări sfinte.

Trăirea ascetică

La Khandzteli, frații trăiau foarte ascetic. În chiliile lor aveau doar un pat mic, un scăunel și un vas. Mâncarea lor zilnică era foarte puțină, atâta cât trebuia ca să trăiască, și aceea de obicei foarte sărăcăcioasă: varză uscată, pâine și apă. În afara mesei de obște nu mâncau niciodată. Vin nu beau. Focul nu-l aprindeau, oricât de frig ar fi fost. Noaptea și-o petreceau în rugăciune – dormeau foarte puțin –, iar ziua se îndeletniceau cu lucrul, cu studiul și cu psalmodia.

Bunăvoința împăratului

Împărat al Georgiei era atunci iubitorul de Hristos Asot, urmaș al dinastiei Bagratidilor. Evlaviosul și virtuosul său curtean, Gavriil Dapansuli, închinător neobosit la mănăstiri, l-a înștiințat despre Sfântul Grigorie și despre obștea sa. Atât de mare era entuziasmul și bucuria lui Gavriil când vorbea despre ascetul din Khandzteli, încât Asot a dorit să-l cunoască. Așadar, printr-un ofițer din garda sa, i-a trimis Sfântului o epistolă prin care îl invita la palat.

Fericitul Grigorie a răspuns cu simplitate invitației împăratului, care l-a primit cu mult respect.

– Împăraților lui Israel, a spus, Dumnezeu le-a trimis proroci și judecători pentru a-i călăuzi pe calea evlaviei și slavei. Acum te-au trimis în țara mea pe tine, sfințite părinte, spre a cinsti poporul nostru iubitor de Dumnezeu și pentru a deveni mijlocitor al nostru la Hristos.

În loc de alt răspuns, Sfântul i-a dat următoarea binecuvântare:

– Preacucernice împărate, Dumnezeu să-ți dăruiască virtuțile și strălucirea marelui David. Tu și urmașii tăi nicicând să nu plecați din acest pământ binecuvântat. Să rămâneți mereu pe tronul împărătesc al țării noastre ca niște stânci neclintite, îngrijindu-vă de bunăstarea poporului vostru. Amin.

După aceea a luat cuvântul ofițerul care-i înmânase sfântului epistola împărătească. După ce a făcut o minunată descriere a localității Khandzteli, adăugă:

– Ținutul are o climă deosebită, căci este mângâiat de soare și ferit de vânturi. În apropiere se află un izvor nesecat, cu apă limpede ca și cristalul. Pădurea este mare și copacii dau multe roade sălbatice, dar ogoare pentru însămânțat nu există. Pe stâncile acelea uscate nici iarba nu crește.

Când a auzit acestea, împăratul a dăruit mănăstirii terenuri care puteau fi cultivate. De atunci își arăta în toate chipurile bunăvoința lui către sfânt și către obștea din Khandzteli. Dar și fiii săi – Adarnase, Bagrat și Guaram – se îngrijeau cu dărnicie de nevoile mănăstirii.

Căderea în păcat a împăratului

Asot s-a dovedit cârmuitor bun și cinstit. Puterea lui s-a întins peste multe regiuni. La Artanuzi a construit un palat în care a trăit fericit cu familia lui, împărăteasa și fiii săi, vreme de mulți ani.

Dar vai și amar! Cel ce și-a petrecut tinerețile în evlavie și cumințenie a fost amăgit de diavolul desfrânării acum, la bătrânețe. S-a îndrăgostit nebunește de o femeie cu mult mai tânără decât el și a așezat-o în palat, laolaltă cu soția și copiii săi, păcătuind cu ea aproape fățiș.

Sfântul Grigorie a fost înștiințat de această faptă și s-a întristat mult. N-a șovăit să-l viziteze pe împărat și să-l certe sever pentru desfrânarea lui.

Asot și-a plecat rușinat capul și a promis s-o alunge pe femeie. Însă fiind înrobit de patima sa, n-a găsit puterea să-și respecte făgăduiala.

Așadar într-o zi, Sfântul, aflând că împăratul plecase într-o regiune îndepărtată a țării, s-a dus cu câțiva frați la Artanuzi. Se înserase deja când au ajuns la palat. A trimis îndată pe unul din însoțitorii lui s-o găsească pe femeia desfrânată și să-i ceară mâncare. Aceea le-a oferit cu bunăvoință hrană din abundență.

Când s-au ivit zorile, a înștiințat-o prin același frate că vrea să o întâlnească. Luând cu ea două slujnice, a coborât și a cerut binecuvântarea sfântului.

– Stai departe! i-a poruncit acela cu asprime.

Frații și slujnicele au încremenit. Înspăimântați, s-au depărtat pășind înapoi.

– Mizerabilo! i-a zis atunci sfântul femeii. De ce ai intrat prin fărădelege între soții legiuiți? De ce l-ai aruncat în groapa păcatului pe împărat, ducându-l astfel la pieire atât pe el cât și pe tine?…

– Omule al lui Dumnezeu! a răspuns ea izbucnind în lacrimi. Cuvintele tale mă ard! Află însă că nu sunt eu stăpână pe trupul meu. Împăratul mă ține închisă în palat pentru a-și satisface patima trupească. Nu mai știu ce să fac. Să fug? Oriunde aș merge mă va găsi. Sunt deznădăjduită…

Suspinele femeii i-au înmuiat inima sfântului, care și-a preschimbat asprimea în blândețe.

– Fiica mea, i-a zis părintește, ascultă-mă! Dacă faci ceea ce-ți voi spune, te încredințez că Domnul te va ierta.

– Sunt în mâinile tale, părinte! a strigat ea. Izbăvește sufletul meu!

Atunci a binecuvântat-o și i-a dat un cordon de la încălțămintea lui.

– Încinge-te cu acest cordon peste mijloc, fiica mea, și vino cu mine. Te voi conduce în mănăstirea Mere și te voi încredința egumenei Fevronia. Vei rămâne acolo până ce, cu harul lui Dumnezeu, împăratul se va potoli.

Femeia, după ce le-a poruncit slujnicelor să se întoarcă la palat, l-a urmat cu bucurie pe sfânt.

Egumena Fevronia a primit-o cu multă iubire și bunătate.

– Măicuță, i-a spus sfântul, sufletul ei este tulburat. Ai grijă de ea ca de fiica ta și păzește-o de Asot.

– Hristos îi va purta de grijă roabei Sale, a răspuns aceea cu smerenie.

Între timp împăratul s-a întors la palat și a căutat-o pe ibovnica sa. Negăsind-o nicăieri, și-a ieșit din fire. Și-a chemat imediat toate slugile și a început să le cerceteze cu amenințări. Desigur, cele două slujnice, înfricoșate, i-au spus fără întârziere ce se întâmplase.

Fără a mai trage de timp a pornit spre Mere. În fața egumenei a stat cu evlavie prefăcută.

– Știți de ce am venit la mănăstirea voastră? a întrebat-o.

– Domnul știe, i-a răspuns ea scurt.

– Iată, am venit pentru că părintele Grigorie, după câte se pare, a adus-o aici pe responsabila treburilor economice ale palatului nostru. Ei îi încredințasem administrarea averii noastre. Am constatat însă că ne lipsește o sumă importantă de bani. Trebuie, deci, să vină la palat să lămurim lucrurile, iar apoi se poate întoarce aici sau poate merge oriunde dorește.

Maica Fevronia l-a privit în ochi și a rostit rar acest stih din Sfânta Scriptură:

– Nedrepții nu vor moșteni Împărăția lui Hristos… Mânia lui Dumnezeu vine peste toți fiii neascultării.

Cuvintele apostolului Pavel au căzut ca trăznetul asupra împăratului, care a rămas pentru un timp nemișcat și tăcut, cu capul plecat de rușine. În el se petrecuse un cutremur. Pentru prima oară a simțit cât de greu păcătuise.

– Fericit cel care nu mai este în viață, a șoptit, în timp ce se ridica să plece tulburat, schimbat, umilit…

Egumena, văzându-l într-o asemenea stare, i-a spus:

– Rămâi puțin, împărate, să te odihnești, l-a rugat.

Dar Asot n-a ascultat-o.

– Roagă-te pentru mine.

Doar asta a spus, în vreme ce se depărta cu pași rari, pași care-l călăuzeau spre familia lui și spre pocăință.

La Constantinopol

Obștea din Khandzteli sporise la număr și se maturizase duhovnicește. Astfel, Sfântul Grigorie s-a gândit că era timpul să fie rânduit un tipic care să stabilească programul slujbelor. A hotărât, așadar, să călătorească chiar el până la Constantinopol, vestita capitală a imperiului bizantin, să viziteze mănăstirile și să cunoască îndeaproape modul de viață al monahilor de acolo. Totodată a cerut de la un creștin pe care-l cunoștea și care pleca atunci într-un pelerinaj la Locurile Sfinte să copieze și să-i aducă tipicul faimoasei Lavre a Sfântului Sava.

Așadar, după ce a lăsat un frate experimentat și virtuos să-l înlocuiască la conducerea obștii, a plecat spre capitală împreună cu vărul său Sava și cu un ucenic de-al lui.

Călătoria lor s-a desfășurat cu bine. S-au închinat la multe sfinte moaște și au adunat experiențe bogate din viața monahală a Asiei Mici și a Traciei Răsăritene. Slăvindu-L și mulțumindu-I lui Dumnezeu, au plecat pe drumul de întoarcere.

Ajungând la Tao, au fost înștiințați că împăratul Asot fusese ucis și că al doilea fiu moștenitor al Bagratului l-a succedat cu îngăduința celor doi frați ai lui, primul născut Adarnase și fiul cel mic, Guaram.

Puțin mai târziu s-a întors și pelerinul care fusese la Locurile Sfinte, aducând o copie a tipicului mănăstirii Sfântul Sava. Sfântul Grigorie, ținând cont atât de regulile acestui tipic, cât și de sfaturile pe care le-a adunat în timpul călătoriei sale, a alcătuit un tipic al mănăstirii Khandzteli. Tipicul acesta a fost pus în practică încet-încet în toate mănăstirile Bisericii din Georgia.

Episcopul cel nevrednic

Alături de ucenicii credincioși ai lui Hristos se afla și un trădător, Iuda. Între păstorii vrednici ai Georgiei se afla și unul nevrednic, Țkir, episcopul Adsiei. Om viclean și ambițios, a reușit să urce pe scaunul episcopal cu ajutorul cârmuitorilor lumești.

Pentru purtarea lui necuviincioasă, care smintea poporul, primea mereu sfaturile, iar uneori și mustrările, nu numai ale altor episcopi, dar și ale pustnicilor din Klarzeta, îndeosebi ale Sfântului Grigorie.

Cu toate acestea, Țkir rămânea neîndreptat. Și îl vedea, desigur, cu ochi răi pe sfânt din pricină că îl mustra. Și ce-a făcut netemătorul de Dumnezeu? A pus un răufăcător, arcaș iscusit, să-l ucidă, dându-i ca răsplată cinci capre și douăzeci și cinci de măsuri de mei.

Răufăcătorul a strâns informații despre viața zilnică și despre mișcările sfântului. Și într-o după amiază, în vreme ce acela se întorcea de pe ogoarele mănăstirii, l-a așteptat undeva ascuns în pădurea din Khandzteli. Când l-a văzut că se apropie, și-a încordat arcul. Însă atunci a văzut o priveliște ciudată: deasupra sfântului se înălța un stâlp de foc, care urca până la cer, iar pe cap îi strălucea o cruce de aur! În aceeași clipă, arcul i-a picat din mână, iar el a căzut la pământ. Toate mădularele i-au paralizat dintr-o dată.

Sfântul s-a apropiat de el netulburat.

– Sărmane! i-a zis. De ce nu împlinești porunca celui care te-a trimis? Așadar viața unui om valorează cât cinci capre și douăzeci și cinci de măsuri de mei?

Tremurând și plângând, răufăcătorul l-a implorat:

– Omule al lui Dumnezeu, milostivește-te de mine și mă iartă!

Grigorie cel neiubitor de răutate l-a iertat îndată și l-a însemnat cu semnul crucii, dându-i din nou sănătatea.

– Mergi în pace și săvârșește binele, ca să nu pățești mai rău, l-a povățuit în timp ce își lua rămas bun de la el.

Țkir a turbat de mânie aflând că mustrătorul fărădelegilor sale n-a murit. A făcut, deci, o înțelegere cu o întreagă ceată de răufăcători, care au primit să distrugă mănăstirea Khandzteli în schimbul unei răsplăți foarte mari.

Când aceia au plecat să-și ducă la îndeplinire nelegiuitul lor scop, Țkir pleca și el la Ikorta. Acolo avea ascunși bani și aur, de care acum avea trebuință pentru înțelegerea satanică pe care o făcuse.

Însă în întunecimea lui sufletească uitase că dinte rău și picior șovăitor este cel fără de credință în vreme de nevoie (Pilde 25, 19). Intervenția la timp a lui Dumnezeu, care destramă planurile celor vicleni (Iov 5, 12), a izbăvit mănăstirea. Sosind la Ikorta, Țkir a căzut la pământ mort!

Un preot care-l însoțea, cunoscând planurile sale, a trimis imediat la Khandzteli un bărbat iute de picior, care a ajuns înainte ca răufăcătorii să-și înceapă lucrarea lor distrugătoare.

– Opriți-vă! le-a strigat. Țkir a murit…

La aflarea acelei vești neașteptate, lucrarea criminală a fost zădărnicită. Ceata, pierzând pe cel care avea să-i plătească, s-a întors la Adsi fără a face nicio vătămare sfântului așezământ și turmei din Khandzteli.

Sfârșit cuvios

Fericitul Grigorie, lucrătorul virtuții și făptuitorul voii lui Dumnezeu, a ajuns la adânci bătrâneți. Împlinise 102 ani, dar cu toate acestea nici chipul său nu-și pierduse vioiciunea, nici vederea nu-i slăbise. Ager și sănătos, în deplinătatea puterilor sufletești și trupești, iubea mult nu numai rugăciunea și postul, dar și rucodelia. Deseori le amintea ucenicilor săi cuvintele Apostolului: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3, 10).

Între timp, întemeiase în toată țara multe mănăstiri, în care așezase ca egumeni pe cei mai ostenitori și virtuoși ucenici de-ai lui. Pe toți îi călăuzea cu înțelepciune, îi povățuia cu discernământ, îi învăța cu luminare dumnezeiască, îi ajuta cu bogata lui experiență să înfrunte serioasele lor probleme duhovnicești.

Iar când a sosit ziua adormirii sale, cu puțin înainte de a părăsi lumea cea deșartă, i-a chemat pe frați aproape și le-a spus:

– Fiii mei, să păziți poruncile lui Dumnezeu și povețele pe care vi le-am dat pentru mântuirea voastră. Dacă aflu îndrăzneală la Hristos, harul Său vă va vizita deseori și în lumea aceasta și în cealaltă. Să mă pomeniți în rugăciunile voastre. Peste puțin ne vom despărți, nădăjduiesc pentru scurtă vreme. Mă rog să ne întâlnim iarăși cu toții în împărăția cerească. Preamilostive Dumnezeule, primește sufletul meu!…

Rostind acele cuvinte, chipul i se scălda în lumină dumnezeiască și strălucea atât de tare, încât frații nu puteau să-l privească. Și-a ridicat mâna și a făcut semnul crucii peste mănăstire. Apoi a șoptit ultima lui rugăciune pământească:

– Doamne! Tu, Mântuitorul nostru, Cel ce Te-ai răstignit și ai înviat, Atotputernice Dumnezeu, izbăvește-i pe ucenicii mei și pe tot poporul Tău credincios de cursele diavolului. Ocrotește-i pe toți cei care nădăjduiesc în Tine. Dăruiește-mi și mie, nevrednicului Tău rob, viața veșnică în Împărăția Ta.

Astfel și-a încredințat cu pace sufletul său Domnului. Era ziua de 6 octombrie a anului 861. În această zi în fiecare an Biserica prăznuiește pomenirea lui.

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 153-165)

Ultimele din categorie