Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinților, iată ce zice: Aduceți-vă aminte de povățuitorii voștri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducându-ne aminte de credința, de viața și de sfârșitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviință a cinsti și pomenirea Sfântului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, când era în lume, pe mulți i-a întors la Dumnezeu de la înșelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi și încununându-se cu mucenicia și chemându-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca și până acum să avem aducere aminte de învățăturile lui. Iar începătura nevoinței lui celei mucenicești, a fost astfel:

În luna a șasea (adică a lui februarie, care este a șasea de la septembrie), în douăzeci și trei de zile, când se săvârșește pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care viețuia multă mulțime de iudei, au fost prinși, de către necredincioșii elini, Pionie presbiterul și Sabina, râvnitoarea dreptei credințe, Asclipiad, Macedonie și Lin, preotul soborniceștii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creștinilor, pe vremea împărăției lui Deciu (245-251).

Iar Pionie mai înainte a fost înștiințat cum că vor fi prinși în ziua praznicului Sfântului Policarp. Deci, postind cu Sabina și cu Asclipiad, au luat trei lanțuri împletite și le-a pus pe sine, pe Sabina și pe Asclipiad; și ședeau în casă, așteptând până ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfântului Policarp, după rugăciune, gustând ei puțină pâine și apă, a venit Polemon, dregătorul idoleștilor jertfe, cu ostași, căutând și atrăgând pe creștini la necuratele jertfe idolești. Și a zis lui Pionie: „Știți împărăteștile porunci ca să aduceți zeilor jertfe?” Răspuns-a Pionie: „Știm poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune că Lui Unuia să ne închinăm”. Zis-a Polemon: „Mergeți la sobor și acolo, chiar nevrând, vă veți supune”. Răspuns-au Sabina și Asclipiad: „Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu”.

Deci îi ducea pe dânșii Polemon, însă nu cu sila; și văzându-i poporul purtând legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecându-se. Iar după ce au mers sfinții în sobor, la mai marele cetății, popor fără număr de elini, și mai vârtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foișoare și prin piețe. Și aducându-se sfinții în mijloc, Polemon a zis: „O, Pionie, supuneți-vă poruncii împărătești, precum și ceilalți s-au supus, și aduceți jertfe zeilor ca să nu vă munciți cumplit”.

Iar Pionie, întinzându-și mâna, cu fața veselă, a început a grăi către popor: „Bărbați smirneni, cei ce vă lăudați pentru frumusețea cetății și pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceți, și care între voi sunteți iudei, ascultați-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puțin. Vă aud râzând și bucurându-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiți oare a fi de râs și de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliți? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învățătorul vostru Homer care zice: Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare.

Iar vouă, iudeilor, Moise vă poruncește: De vei vedea pe asinul vrăjmașului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dânsa. Asemenea se cade să ascultați și pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmașul tău, să nu te bucuri de el și să nu te înalți pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultând pe Învățătorul meu, mai bine voiesc a muri decât să-I calc cuvântul și mă sârguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învățând și pe alții.

Deci pentru ce râdeți de noi, o, iudei, dacă suntem vrăjmași vouă, precum ziceți? Și mai ziceți că sunteți și năpăstuiți de noi când vă grăim adevărul. Dar spuneți pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiți greșelile voastre a fi asemenea cu greșelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu și fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiți lui Veelfegor, să mâncați jertfele morților, să vă amestecați cu fiicele de alt neam, să jertfiți diavolilor pe fiii și fetele voastre, să cârtiți spre Dumnezeu, să grăiți pe Moise de rău, să cugetați cu mintea ca să vă întoarceți iarăși în Egipt? Cât despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Și mai ziceți că nimeni nu poate să vă înșele.

Oare nu citiți cărțile voastre: Ieșirea, Judecătorii, Regii și celelalte toate, în care sunteți vădiți și mustrați? Arătați-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; și pentru acei puțini aduceți mustrare și osândire asupra tuturor creștinilor? Dar o, iudeilor, socotiți că viața de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grâu? Dar când lucrătorul va veni cu lopata să-și lămurească aria, plevile fiind ușoare, se duc lesne în vânt, iar grâul rămâne la pământ; deci cugetați și la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul și trase afară sunt bune? Nicidecum.

Deci așa este și viața aceasta de acum. Cum voiți să pătimim noi, ca niște nedrepți, sau ca drepți? Dacă ziceți ca niște nedrepți, apoi și pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleași să le pătimiți? Iar dacă vor pătimi drepții ca niște nevinovați, ce nădejde de mântuire mai aveți voi, fiind nedrepți? Că dacă dreptul abia se mântuiește, apoi necredinciosul și păcătosul unde se va arăta? Și se apropie judecata lumii, ale cărei semne sunt dovedite. Că eu am străbătut toate părțile iudeilor, am trecut râul Iordanului, am văzut pământul pe care se vede semn despre mânia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dânsul și a celor ce fac multe ucideri și răutăți călătorilor străini.

Am văzut ieșind fum dintr-însul, iar câmpiile și țarinile arse de foc și deșarte de orice roadă, neavând pic de umezeală. Am văzut și Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) și apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de ființă, nici să țină în sine trupul omenesc și orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sunt departe? Voi vedeți Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care și până acum se află pârlită pentru pedepsirea celor necurați.

Aduceți-vă aminte iarăși de arderea muntelui Etna și de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă și acelea vi se par că sunt departe, apoi cunoașteți apele cele calde, care ies din pământ, de unde se încălzesc și se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoșilor în părțile cele dinăuntru ale pământului? De aici cunoaștem că va fi judecată și pedeapsa cea de foc a păcătoșilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elinești și nu voim a ne închina idolului de aur”.

Zicând Sfântul Pionie acestea și altele multe, Polemon și cei mai mari cu dânsul din cetate, cum și tot poporul, ascultau cu multă liniște. După aceea oarecare din cetățeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicând: „Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun și pentru blândețea ta și voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru și dulce a viețui și a vedea lumina soarelui”. Sfântul răspunse: „Și eu socotesc că este iubită viața aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creștinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă și dulce; dar mult mai veselă și mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupești sunt frumoase și nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urâm făpturile lui Dumnezeu, dar sunt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase și mai alese, pe care le cinstim mai mult decât pe cele văzute”. Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: „Ascultă-mă, Pionie”. Sfântul îi răspunse: „Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce știi tu, știu și eu, iar cele ce știu eu, tu nu știi”.

Alexandru, râzând de sfânt, a zis: „Dar aceste legături pentru ce sunt pe tine?” Sfântul răspunse: „Ca să nu ne socotiți că venim la închinarea idolilor voștri, ci să cunoașteți cu adeverire că mergem în temniță și la moarte pentru Dumnezeul nostru”. Și alții sfătuind cu momeli pe Pionie și nimic sporind, Alexandru a zis: „Ce trebuință este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?” Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de priveliște ca toți să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temându-se să nu facă în popor tulburare și gâlceavă.

Și zicea către Pionie: „Dacă nu voiești să jertfești zeilor, apoi să intri măcar în locașul lor”. Sfântul răspunse: „Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dânșii?” Polemon zise: „Pleacă-te, Pionie”. Iar Pionie răspunse: „O, de aș fi putut eu ca să vă înduplec pe voi pe toți ca să fiți creștini”. Iar ei tare râzând, au zis: „Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arși cu foc”. Zis-a sfântul: „Mai cumplit este ca după moarte să ardeți în veci în focul nestins”.

Atunci fericita Sabina a zâmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalți i-au zis: „Ce râzi?” Răspuns-a aceea: „Mă bucur că sunt creștină, căci cei ce sunt întru pocăința lui Hristos, aceia se vor bucura în veci”. Zis-au către dânsa păgânii: „Vei râde când pe cele ce nu le voiești, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrânare”. Răspuns-a aceea: „Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine”.

După aceasta au scris numele sfinților și răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar când erau să scrie numele Sabinei, Sfântul Pionie i-a zis încet ca să nu-și spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie știută de stăpâna sa. Căci Sfânta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu câțiva ani de acea vreme, pe vremea împărăției lui Gordian (238-244), neputând pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munți pustii, unde în taină era hrănită de credincioși; după aceea, prin sârguința cea mare a Sfântului Pionie, s-a izbăvit din legături și din robia stăpânei sale. Deci, temându-se Sfântul Pionie ca nu cumva să se înștiințeze despre dânsa stăpâna ei și iarăși s-o ia la sine, a poruncit ca Sfânta Sabina să se numească Teodota. Deci când a întrebat-o Polemon cum se numește, ea a răspuns: „Mă numesc Teodota”. Zis-a Polemon: „Ești creștină?” Răspuns-a sfânta: „Cu adevărat sunt creștină”.

Și s-au scris cuvintele ei ca și ale lui Pionie și ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: „Pe care Dumnezeu cinstești?” Răspuns-a sfânta: „Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pământul și pe noi toți; și Care a fost cunoscut prin Cuvântul cel întrupat din Preacurata și cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinți în temniță, urmându-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfântul Pionie: „Judecați cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la față”. Iar alții strigau: „Pe aceștia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci”. Răspuns-au sfinții: „Munciți-ne dar, cine vă oprește? Nu merg înaintea noastră oameni înarmați, nici nu ne apără ostași, suntem în mâinile voastre, munciți-ne?”

Iar un altul, arătând spre Sfântul Asclipiad, zicea: „Acesta voiește să aducă jertfe zeilor”. Răspuns-a Sfântul Pionie: „Minți, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta”. Iar alții, pomenind anume pe cei căzuți de la Hristos, ziceau: „Cutare și cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiți?” Sfântul Pionie a zis: „Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sunt Pionie”. Deci poporul se mânia asupra Sfântului Pionie și asupra celor cu dânsul și de abia au ajuns până la temniță; căci puțin a fost de nu i-a ucis poporul.

Și intrând în temniță, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceștii biserici, șezând în legături pentru Hristos, și pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; și veneau la ei mulți din credincioși, aducându-le cele de trebuință, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărțeau la străjerii temniței. Apoi unii elini cercetau pe sfinți și-i sfătuiau la necurăție; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau mirați. Mergeau încă la legații lui Hristos și aceia care, fiind creștini, fără de voie căzuseră din bună credință, îngrozindu-i prin frică muncilor și fiind nevoiți spre jertfă idolească; și plângere multă se făcea în temniță, în toate zilele, înaintea sfinților.

Deci Sfântul Pionie plângea foarte mult pentru dânșii, iar mai vârtos pentru aceia care, având viață bună și cinstită, s-au temut de munci și au jertfit celor ciopliți. Și zicea în plângerea sa: „Cu mucenicie nouă sunt muncit în inima mea, în bucăți sunt tăiat în sufletul meu, când văd mărgăritarele bisericești călcate de porci și cereștile stele răsturnându-se la pământ cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mâncată de porcul cel sălbatic și răpită de toți cei ce trec în cale.

Deci, fiii mei, pentru voi iarăși mă chinuiesc, până ce se va închipui Hristos în voi; crescuții mei cei iubiți, pe care v-am hrănit cu pâinea cea cerească, pentru ce v-ați întors în calea cea îndrăcită? Acum bătrânii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălțat, iar Estera cu toată seminția sa se tulbură; acum a cuprins foametea - nu foamete de pâine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvântul Domnului: De va veni Fiul Omului, oare va afla credință pe pământ? Și alt cuvânt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vânzătorul aproapelui său.

Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grâu și lopata cea de foc este în mâinile Cuvântului lui Dumnezeu ca să curățească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară și este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mâna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărțire între voi și între Dumnezeul vostru. Greșit-am, fraților; călcat-am poruncile Domnului și am făcut fărădelege, mâniind pe Dumnezeu și mâhnind pe aproapele; căci urând unul pe altul, pârând și clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covârșit mai mult decât a fariseilor și a cărturarilor.

Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziți-vă ca nu cumva să vă legați în lațurile cele mai grele, că veți cădea în păcatul cel neiertat care este hulă împotriva Duhului Sfânt, și ca să nu fiți împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei și cu poporul Gomorei, ale căror mâini sunt pline de sânge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vândut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceți-vă aminte de ceea ce ați auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu știți pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu și ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?

Deci să ne spună, dacă a fost om simplu și muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulțimea ucenicilor Lui și cum pătimesc mulți și astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu și muritor se izgoneau diavolii și chiar acum se izgonesc și se vor izgoni până la sfârșitul veacului? Apoi cum se fac și alte minuni, cu numele Lui cel Atotputernic, în bisericile credincioșilor? Dar nu înțeleg ticăloșii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi și a înviat a treia zi cu slavă; și grăiesc nelegiuiții că Hristos ar fi fost fermecător și că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morți; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturisește unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cândva? Au doară nu este această minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sunt nelegiuiți.

Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decât ale oamenilor drepți? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergând la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morți pe proorocul Samuil și, făcându-și femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrân ridicându-se din pământ; acela era îmbrăcat cu o haină lungă și, cunoscând Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decât dreptatea și că vrăjitoria este mai puternică decât sfințenia; deoarece sfântul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.

Deci, cei ce grăiesc așa, sunt urâți și blestemați; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormânt cu putere de vrăjitorie. Dar înțelegerea povestirii aceleia este în Sfânta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viață sufletul sfântului prooroc care se odihnește în sânul lui Avraam? Că cel mai mic pește peste cel mai mare nu are stăpânire și diavolul nu poruncește sfântului, ci îngerii cei căzuți de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsând pe Dumnezeu, le slujesc lor și îi cheamă prin vrăji, și orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.

Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta și el a luat chipul proorocului și nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvântul Apostolului, se închipuiește în îngerul luminii și slugilor lui nu le este cu neobișnuință a lua uneori asupră-și asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum și antihrist va lua asupră-și chipul lui Hristos.

Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Și adeverește despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Și tu dimineață vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmașul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfântul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtându-se de la Dumnezeu? Să știe iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putință să fie adevărată înviere din morți prin oarecare vrăjitorii; și precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morții; și precum de voie a pătimit și a murit, în acest chip de voie a și înviat cu stăpânirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceți către dânșii: Noi, deși am jertfit idolilor, însă suntem mai buni decât voi, că voi nesilindu-vă, ați jertfit diavolilor, iar noi cu sila”.

Și sfătuia Sfântul Pionie pe cei căzuți, zicându-le: „Nu vă deznădăjduiți, fraților, deși ați căzut în foarte mare greșeală, jertfind idolilor, ci pocăiți-vă cu adevărat și din toată inima; și vă întoarceți iarăși la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv și gata a primi pe toți cei ce vin la Dânsul cu pocăință și vă va primi cu bucurie și pe voi, ca pe niște fii ai Săi”. Iar ei căindu-se cu tânguire mare, de greșeala lor, s-au întors iarăși la Hristos Dumnezeu.

După aceasta, a mers la temniță Polemon, economul jertfelor idolești, iar Teofil magistrianul era cu oaste și cu popor și, scoțând afară pe sfinți, le zicea: „Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noștri și le-a adus jertfă, deci plecați-vă și voi și faceți aceeași ca dânsul; iar dacă nu, veți fi judecați de Lepidon popa și de Evctimon în capiștea zeilor”.

Sfântul Pionie răspunse: „Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi și se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neașteptând venirea antipatului, ați luat stăpânirea lui?” Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinților, au plecat și s-au întors iarăși cu oaste și cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duși în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: „Să vină trimisul, să ne ia și să ne ducă”. Teofil zise: „Nu credeți ceea ce zic? Sunt vrednic de credință”. Apoi, aruncând o funie după grumazul Sfântului Pionie, l-a dat ostașilor să-l ducă în capiștea idolească. Și, luându-i pe toți, îi duceau cu sila, că sfinții nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: „Suntem creștini, ce avem noi cu cei ciopliți?”

Deci, împingând pe sfinți, îi târau, iar pe Sfântul Pionie, trăgându-l cu ștreangul de grumaz, puțin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoși în mijlocul priveliștii și aproape de capiște, Sfântul Pionie a căzut la pământ, mărturisind că este creștin, și nu voia nici a intra în capiște; deci, năvălind șase slujitori la dânsul, îl băteau cu mâinile și cu picioarele și-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luând pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mâinile și l-au aruncat în capiște, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvârșindu-și idoleasca jertfă. Și a zis Lepidon: „Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiți să aduceți jertfe zeilor?” Sfântul răspunse: „Deoarece suntem creștini”.

Zis-a Lepidon: „Pe care Dumnezeu cinstești?” Răspuns-a Pionie: „Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele”. Întrebat-a Lepidon: „Dar cine a fost răstignit?” Răspuns-a sfântul: „Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea lumii”. Iar boierii strigând tare, au râs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima și a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punând cununi pe sfinții mucenici și, după cum le era obiceiul păgânilor ca să joace lângă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idolești. Iar ei au rupt cununile și, aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele și au scuipat idoleștile jertfe. Deci, făcând necurații strigare și gâlceavă, iarăși i-au dus în temniță pe sfinți, cu ocări și cu bătaie.

Iar pe Sfântul Pionie, intrând pe ușile temniței, unul din ostași l-a lovit cu ceva tare în cap și l-a rănit. Și îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mâini. Și cu totul s-a aprins de durere și s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încât abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna și șezând la judecată, a pus înainte singur pe Sfântul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind și aflându-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spânzure și cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfântul, îi ziseră: „Pentru ce te grăbești la moarte?„ Răspuns-a sfântul: „Nu la moarte, ci la viața veșnică mă grăbesc”. Apoi, după acea mucenicie, a osândit pe sfântul la moarte și se citea, după obiceiul romanilor, sentința de moarte, cea scrisă astfel: „Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creștin, am poruncit ca să-l răstignească și să-l ardă în foc de viu”.

Deci, fiind dus sfântul mucenic la locul cel de răstignire și de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale și, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăția trupească și, căutând spre cer, a mulțumit lui Dumnezeu că într-acest fel, până în sfârșit l-a păzit, întru curăție neprihănită. Și era pe pământ lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat și s-a întins pe lemnul acela și se dădea ostașilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dânsul: „Ascultă, Pionie, și te supune poruncii împărătești, căci îți vom scoate îndată piroanele și doctorii te vor vindeca și vei fi sănătos”. Iar sfântul, după tăcere, a zis: „Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obște”.

După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela și l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropându-l în pământ și întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulțime de lemne și le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfântul, iar el închizând ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină și nu ardea; și toți, văzându-l cu ochii închiși, au socotit că acum a murit. Dar el, după câtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, își săvârșea rugăciunea cea făcută în taina inimii și și-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzându-l încă viu și într-atâta de mare foc. Apoi cu fața veselă, la sfârșitul rugăciunii sale, zicând "Amin", a adaus a zice: „Doamne, primește duhul meu!” Și a adormit.

Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg și nici un păr din capul lui n-a ars. Iar fața îi era luminoasă, strălucind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfânt care întru cereasca bucurie a intrat și a luat cununa biruinței din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăției lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, și pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idiș al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a șaptea lună (adică în luna martie, care este a șaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sâmbăta și al zecelea ceas din zi. Până aici sunt cuvintele Sfântului Simeon Metafrast despre Sfântul Pionie.

Iar pentru ceilalți sfinți mucenici care împreună cu Sfântul Pionie au fost prinși și ținuți în legături, nu este scris cu ce fel de munci și-au săvârșit nevoința. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos și cereasca viață împreună cu Sfântul Pionie au câștigat. Acest Sfânt Pionie, presbiterul, a scris viața și pătimirea Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă și el însuși cu dânsul s-a învrednicit de aceeași parte, întru împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh împărățește în veci. Amin.

NOTĂ - În cartea întâi a împăraților, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: „Dimineață, tu și fiii tăi vor cădea cu tine”; iar în altă tălmăcire se citește: „Dimineață tu și fiii tăi veți fi cu mine”. Iar Metafrast într-aceasta istorie a Sfântului Pionie a scris astfel: „și tu astăzi cu mine vei fi”. Și în altă parte, asemenea s-a scris ca și la Metafrast. Și socotește Sfântul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul și voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.

Încă sunt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; și se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfârșit, zice de Samuil astfel: „După adormirea sa a proorocit și a arătat împăratului sfârșitul lui, apoi a înălțat din pământ glasul său prin proorocie”.