S-a găsit un biet grăjdar,
fără pernă, fără pat,
care de-al măicuţii-amar
tare mult s-a-nduioşat.
- Du-te, fiică în dureri,
pe culcuşul meu de fân.
Eu pe prispă-n privegheri,
cu tot Ceru-am să rămân...

Sub noianul de cobalt
a vegheat grăjdarul blând.
Şi-a văzut pe-un nor înalt
oaste albă coborând.
Şi de-atunci în pieptul lui
s-a născut un prunc bălai.
Iar târziu, din văi silhui,
l-au dus îngeri albi în Rai.

Dar tu, suflet înnoptat,
cu blăniţă sau cojoc,
n-ai în casa ta un pat?
N-ai în inimă un loc?
N-ai în suflet un ungher,
un culcuş în ceasul greu,
ca din nou venind din cer,
să se nască Dumnezeu?