Dupã Tatãl și Cuvântul prin care acesta se reveleazã, iatã-L și pe Duhul Sfânt. Cãci o variantã foarte veche a Evangheliei dupã Luca înlocuiește „Vie Împãrãtia Ta" prin „vie Duhul Tãu cel Sfânt".

Sã vinã Duhul tãu cel Sfânt și sã ne împãrtãșeascã de Împãrãția Ta: slava Ta, schekhinah, energiile Tale, harul Tãu, lumina Ta, viața Ta, puterea Ta, bucuria Ta... toate acestea înseamnã un singur lucru.

Împãrãția, cerul nou și pãmântul nou sunt cerul și pãmântul înnoite în Hristos, pãtrunse de harul Duhului, care este viața curatã, eliberatã de sub stãpânirea morții. Lumea în Hristos constituie adevãratul „rug aprins", spune Maxim Mãrturisitorul. Dar acest foc este acoperit de zgurã și cenusã, învelișul opacitãții și al urii noastre, al oricãrei complicitãți cu puterile haosului, ale întunericului.

„Vie împãrãția ta” înseamnã sã pregãtim, sã anticipãm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepãrtând zgura și cenușa. Cãci Împãrãția a cãrei venire o cerem este deja în mod tainic prezentã, fiecare celebrare euharisticã anticipeazã Parusia și existã în viața fiecãruia clipe euharistice, scântei din Parusie.

Nu trebuie sã ne temem de aceste momente, de aceastã plenitudine - „pleroforia" - de care vorbesc cei înduhovniciți. Clipe de rugãciune tãcutã, de rugãciune dincolo de rugãciune, când inima se aprinde, clipe de tensiune creatoare sau de încredere seninã, când lumina celei de-a opta zi țâsnește într-o intuire a adevãrului, a frumuseții, sau într-o adevãratã întâlnire; sã descoperi „oceanul interior al unei priviri" și „pe celãlalt ca pe o minune", spunea patriarhul Athenagoras, sau ca sã-l citãm tot pe el, sã te alãturi, în luna lui februar, doxologiei primului migdal în floare. Sau, poate, dupã chinurile agoniei, când fața unui mort se însenineazã și când, noteazã Franz Rosenzweig, „individul renunțând la cele din urmã rãmãșite ale individualitãții sale și întorcându-se la origini, Sinele se trezește la unicitatea ultimã, la singurãtatea ultimã..."

În toate aceste momente, și se cunosc și multe altele, Împãrãția ne atinge în mod tainic. Atunci totul e atât de ușor, nu mai este moarte, în sensul acelui cuvânt greu de neant, ci numai paști, treceri; nu mai este exterioritate care desparte; iubirea e atât de mare încât chiar dorința dispare; mai sunt numai chipuri, și chipul este numai privire, cum spune o omilie a lui Macarie; pãmântul e sfânt, e o tainã, și stelele, noaptea, sunt semnele de foc pe care ni le fac cetele îngerești.

Sã fim bine înțeleși. Existã o apropiere narcisistã, grotesc sau tragic avidã de plãcere, de pofta de a fi. Aici se combinã cele douã patimi de cãpãtâi, lãcomia trupului și mândria cugetului... omul riscã atunci sã se descompunã, cum spunea Kirkegaard, în „mici eternitãți de plãcere". Din ființe și lucruri, el nu vede - și aici limbajul este semnificativ - decât ceea ce cade sub incidența simțurilor, ceea ce se poate gusta.

Dar plãcerea, bucuria de a fi, resimțite cu o anumitã distanțare interioarã, cu recunoștințã, în respectul pentru ființe și lucruri și în sfințirea Numelui, acestea pot deveni o bucurie nepãtimașă, în sensul ascetic al cuvântului „patimã", adicã neidolatrã. Ele sunt atunci amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãției... Ritmul respirației - „sã respiri, o, nevãzut poem!", spune Rilke -, mireasma pãmântului dupã furtunã, nesfârșita, isihasta rãsucire și dezrãsucire a valurilor și a nebuloaselor, „cântarea cântãrilor" unei mari și nobile iubiri, în care trupurile sunt aroma sufletelor, toate acestea pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãției.

Actul creator care genereazã frumusețea și iradiazã viațã și iubire, surâsul unui copil foarte mic, care își descoperã existența în mirosul, privirea și vocea mamei, toate pot deveni amintire a raiului, preînchipuire a Împãrãției. În Duhul, în marea suflare a lui Dumnezeu celui viu, poruncile lui Hristos - care se rezumã în iubirea de Dumnezeu și în iubirea pentru aproapele și pentru tine însuți: e atât de greu sã te accepți - și totuși: „iubeste-ți aproapele ca pe tine însuți" -, poruncile lui Hristos ne apar ca niste cãi ale responsabilitãții și comuniunii.

Revelația Împãrãției constã cu adevãrat în aceea cã nimic nu este mai presus de persoanã și de comuniunea dintre persoane. Dreptate, adevãr, frumusețe, înceteazã de a mai fi niște legi, pentru a deveni energii vitale: mai mult, participarea noastrã, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzãtoare.

Și dacã nu reușești sã „pãzești poruncile", nu te considera niciodatã pierdut, nu te crispa într-un mod moralizator sau voluntarist. Mai în adânc, mai jos chiar decât rușinea și decãderea ta, se aflã Hristos. Întoarce-te cãtre El, lasã-L sã te iubeascã, sã-ți dea din puterea Lui. Degeaba te îndârjești la suprafațã, inima e cea care trebuie sã se transforme.

Nici mãcar nu trebuie sã începi prin a încerca sã-L iubești pe Dumnezeu, ci numai sã înțelegi cã El te iubește. Și dacã iubirii i se rãspunde cu iubire, dacã inima profundã se trezește, atunci însãși viata lui Hristos, adicã suflarea Duhului va crește în tine. Va trebui numai, și chiar o vei dori de acum încolo, sã îndepãrtezi piedicile, împietrirea, tot noroiul care astupã izvorul din strãfundul sufletului tãu.

Va trebui, la un moment dat, sã respiri mai profund decât aerul acestei lumi, „sã respiri Duhul", cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine sã întâlneascã, sã elibereze, sã exprime geamãtul creației, așteptarea cosmosului, despre care întreaga Biblie ne spune cã e în lãuzie, în facere: cosmogenezã și, de la Întrupare încoace, hristogenezã (de ce n-am relua, în afara unei sistematizãri contestabile, termenii introduși de Teilhard?), unde omul trebuie sã se comporte ca un rege, un preot, un profet...

(Olivier Clement,  Tâlcuire la Tatăl nostru, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia)