(Mc. 9, 18) Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.

După ce aceste duhuri și-au pierdut simplitatea ființei și perfecțiunea dintâi a naturii lor, s-au umplut de tot de ticăloșenie. Căci, după ce s-au dat pe sine de tot pierzaniei, diavolii și-au făcut din pierderea oamenilor și aducerea lor în aceeași stare ca a demonilor, singura lor lucrare. Ei înșiși fiind întruchiparea patimilor, se seamănă pe sine ca patimi în alții. Atunci când le poruncim în numele singurului Dumnezeu adevărat, mizerabilii și împietriții împotriva propriei voințe, se cutremură și fie fug din trupurile pe care le stăpânesc, fie pleacă încetul cu încetul, după credința celui cuprins, fie după harul doctorului.

(Miniciu Felix, Octavius 24-27, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 20) Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.

Deși băiatul este cel care a căzut la pământ, diavolul dintr-însul este cel care se afla în chinuri. Băiatul era doar zguduit, în timp ce ticălosul duh era pedepsit de către Marele Judecător. Captivul a fost reținut iar tâlharul a fost osândit.

Așadar, prin chinurile pe care le îndura trupul băiatului, s-a arătat pedeapsa pe care a suferit-o diavolul.

(Petru Hrisologul, Predica 51, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 22) Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.

Sfânta Scriptură ne arată că acest tată era foarte slab în credință și aduce patru mărturii pentru a întări aceasta: cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putință celui ce crede, cuvintele tatălui, în timp ce se apropia: ajută necredinței mele!; porunca dată de Hristos diavolului: să nu mai intri în el! și cuvintele tatălui: de poţi ceva.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

În cuvintele, când Fiul Omului va veni pe pământ, va găsi credință pe pământ?, Domnul se referea la credința care este pe deplin matură și care se găsește atât de rar pe pământ.

Credința Bisericii este deplină, pentru că cine ar mai veni aici dacă credința ei n-ar fi matură? Și a cărui credință nu mișcă munții atunci când este la maturitate? (Mt. 17, 20; 21, 21). Priviți la apostoli, care n-ar fi lăsat tot ceea ce aveau și care n-ar fi călcat peste speranțele deșarte ale acestei lumi și n-ar fi urmat pe Domnul dacă nu ar avut o credință îndeajuns de mare pentru a face aceasta. Și totuși, dacă ar fi avut o credință ajunsă la o maturitate completă, nu i-ar mai fi spus Domnului: Sporește-ne credința! (Lc. 17, 5). În acest tată găsim mai degrabă o credință aflată în creștere, care încă nu este o credință deplină, căci atunci când a adus pe fiul său la Domnul ca să fie vindecat de duhurile necurate care-l stăpâneau și a fost întrebat dacă crede, el a răspuns: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele. Doamne, spune el, cred. Cred – adică avea credință; însă, ajută necredinței mele: credința sa nu era deplină (Evr. 10, 22).

(Fericitul Augustin, Predici la pericopele Noului Testament 65, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Unde credința dă greș, acolo rugăciunea moare. Deoarece cum s-ar putea ruga cineva pentru ceva în care nu crede? Așadar, pentru a ne putea ruga, să credem și să ne rugăm ca credința prin care ne rugăm să nu scadă.

(Fericitul Augustin, Predici la pericopele Noului Testament 65, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Văzând că credința este condusă de către valurile îndoielii către stâncile care pot face orice să se scufunde (1 Tim. 1, 19), îi cere Domnului un ajutor pentru credința sa, spunând: Ajută necredinței mele. Pe bună dreptate au înțeles apostolii și cei care trăiesc în Evanghelie că tot ceea este bun este adus la bun sfârșit numai prin ajutorul Domnului și nu și-au închipuit că-și pot păstra credința neștirbită numai prin puterea sau prin voința liberă pe care o au. De aceea, s-au și rugat să-i ajute și să le dea credință (Lc. 17, 5).

(Sfântul Ioan Casian, Convorbiri ale Avvei Pafnutie 16, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 24) Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Atât este de mare virtutea credinței, încât chiar și cei care refuză să o aibă tot o laudă.

Pe bună dreptate este înălțată în slavă credința, pentru că fără ea niciodată nu s-a început și nici nu s-a sfârșit nimic.

(Cezar din Arles, Predici 12, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 27) Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.

Așa cum S-a descoperit pe Sine ca Dumnezeu prin puterea de a mântui, la fel își arată și realitatea naturii Sale umane, luându-l de mână.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1, 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 29) El le-a zis: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post”.

Însuși Domnul Hristos a postit timp de 40 de zile după ce S-a botezat (cf. Mt. 4, 2; Lc. 4, 2-3) și ne-a învățat prin aceasta că diavolii, care sunt mai puternici, nu pot fi ținuți departe decât prin post și rugăciune.

(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovanian 2, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 32) Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Este nemaipomenit cum, atunci când Petru a fost mustrat (cf. Mt. 16, 23; Mc. 8, 33) pe când Moise și Ilie vorbeau în nor (Mt. 17, 3; Mc. 9, 4; Lc. 9, 30), când ucenicii au văzut slava a ceea ce avea să se petreacă în curând, când Tatăl a vorbit cu voce tare de sus, când atâtea minuni au fost săvârșite și Învierea era tocmai la ușă (căci Domnul a spus că nu va rămâne în nici un chip în moarte, ci se va ridica în cea de-a treia zi – n.tr.) (cf. In. 2, 19 - 22), chiar și după toate acestea, ei n-au înțeles ceea ce se petrecea înaintea lor. Căci s-au tulburat și nu doar atât, ci s-au și înspăimântat (cf. Mt. 17, 23). Aceasta a rezultat din felul lor nepriceput de a fi și din puterea cuvintelor Sale (cf. Mc. 9, 32; Lc. 9, 45).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mc. 9, 32) Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Dacă ar fi fost neștiutori, cum ar mai fi putut fi și triști? (Mt. 17, 23; Mc. 9, 32; Lc. 9, 45). Erau triști pentru că nu erau chiar deloc neștiutori. Știau că în curând Hristos avea să moară, pentru că li se vorbise încontinuu despre asta. Însă tocmai ceea ce avea să însemne această moarte n-au înțeles ei prea bine, nici că va putea fi foarte ușor recunoscută, pentru că din ea avea să izvorască nenumărate binecuvântări. Ucenicii n-au înțeles că va exista o înviere și de aceea se temeau (Mt. 17, 23).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)