Bărbatul căruia Sfântul Grigorie Palama îi vindecase mai înainte mâna s-a dus iarăși la racla Sfântului, dându-i mulțumire pentru această mare binefacere, iar un monah l-a văzut și l-a ocărât, acuzându-i, cum credea, efuziunea și disprețul. El însă, desfacându-și îndată mâna vindecată, a vestit în tăcere minunea; văzând-o, monahul a rămas uluit, a bătut din palme și, cu glas înflăcărat, l-a slăvit pe Dumnezeu și l-a mărit pe slujitorul Său. După care, întorcându-și atenția spre icoana Sfântului, a zis: „Eu, omule al lui Dumnezeu, stăteam la sfântul tău mormânt cu oarecare gânduri de îndoială și din această pricină, pe cât se pare, n-am dobândit răspuns la cererea mea și vindecare, iar acum mă gândeam să mă întorc la ai mei. Dar acum nu mă voi depărta de tine și de harurile tale – nu, pe luptele tale pentru virtute și aceste mari minuni! –, ci voi rămâne și voi petrece aici până ce prin tine și prin mijlocirea ta voi dobândi și eu aceleași lucruri de la Dumnezeu!”.

Și nu și-a ratat scopul. (...) După ce i s-a dat vindecarea cum dorea, s-a întors în grabă la ai săi. Fapt evident de aici. Căci cel căruia i se vindecase mai înainte mâna spunea: „Ducându-mă eu și închinându-mă în fiecare zi la mormântul marelui Grigorie și dându-i mulțumirea datorată, monahul acela n-a mai fost văzut, evident pentru că dobândise vindecarea și se întorsese la cei dragi; căci cum ar fi ieșit atât de repede de acolo, fără să fi dobândit ceea ce căuta el, care se jurase că nu se va depărta nicidecum înainte să fi dobândit ceea ce dorea și căuta?”.

(Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice — Viața — Slujba. Scrieri I, editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 630-631)