Viaţa spiritual-misionară a parohiei se cere a fi remodelată în consens cu fizionomia culturală a prezentului şi, mai ales, cu cea a viitorului. Concepută iniţial ca o activitate delimitată spaţial, pentru o comunitate bine precizată, astăzi entitatea religioasă primară devine mult mai extensivă, depăşind cu mult proximitatea unui aici şi acum. Odată cu răspândirea noilor mijloace de informare şi comunicare, o serie de activităţi specifice dar şi ne-specifice vor fi preluate - secvenţial, gradual - de noile cadre de difuziune culturală. „Revoluţii” de acest tip au mai fost în istoria bisericii. Adaptările şi compatibilizările cu tehnicile culturale ale vremii au fost principii puse în practică de înşişi Părinţii Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu şi-a păstrat valoarea şi atunci când acesta a fost aşternut pe hârtie în multiple limbi sau, mai târziu, s-a multiplicat prin textul tipărit ori s-a transmis prin eter. Creştinismul a ştiut să integreze diferitele media fără să-şi altereze fondul dogmatic sau liturgic, înnoindu-şi discursul cu strategii expresive pe care timpul le-a creat la un moment dat. Suporturile ce vehiculau cuvântul revelat au sporit impactul spiritual şi au dilatat câmpul de răspândire a învăţăturii mântuitoare.

                Din perspectivă sociologică, observăm faptul că o comunitate se defineşte astăzi nu numai pe baza unor constante spaţio-temporale, a unor identificări destul de exacte din punct de vedere geografic sau cronologic. Dimpotrivă, comunitatea actuală, odată cu delocalizarea şi desincronizarea aduse de noile tehnologii informaţionale, se recompune permanent, prin jocul interferenţelor şi cuplărilor de tot felul. O comunitate – spirituală şi nu numai - nu se mai defineşte doar pe considerente teritoriale. Ea devine din ce în ce mai largă, mai elastică, mai fluidă. Ceea ce rămâne constant este ataşamentul actorilor care o compun la un set de atitudini şi trăiri, filiaţia acestora în jurul unor repere, identitatea de interese şi recunoaşterea comună.

                Din perspectivă creştină, comunitatea este chemată să ajungă la comuniune, adică la activarea in presentia a marelui mister al euharistiei, care nu se poate consuma decât prin prezenţa şi participarea efectivă, dimpreună a credincioşilor. Sfânta liturghie nu are mare semnificaţie pentru cel care o ascultă de unul singur la radio, o vede la televizor sau o „accesează” prin mai ştiu eu ce tehnici informatice de ultimă oră. „Nucleul dur” al unui ritual religios nu se poate revela decât printr-o relaţie de participare directă, deopotrivă fizică şi spirituală. Dar ceea ce prefaţează sau stă după acest mister se poate apropia şi prin intermediul mediilor digitale. Fenomenul esenţial este însoţit de o „retorică” ce îi dilată conturul şi îi sporeşte valoarea. Iar această discursivitate însoţitoare poate fi livrată şi prin intermediul suporturilor electronice (vezi efectul formativ al comentariilor sau dezbaterilor cu subiect religios). Nu mai vorbim de activităţile misionare, de informarea instrumentală, de desfăşurările social-caritabile, de implicaţiile cultural-educative ce vor fi potenţate şi astfel. Că lucrurile cunosc o atare evoluţie, avem deja multiple probe: „dublarea” aşezămintelor mănăstireşti sau bisericeşti cu „înfăţişările” lor digitale (pe pagini web), multiplicarea unor ipostaze jurnalistice în variante „on line”, apariţia unei „cyber-culturi” de factură religioasă, structurarea unor forumuri de discuţie pe probleme religioase, realizarea de interconexiuni dintre credincioşi prin facilităţile rețelelor de socializare a poştei electronice, punerea la punct a unor reţele virtuale ale bisericilor dintr-un anumit areal (cum este proiectul aflat acum în desfășurare în Mitropolia Moldovei și Bucovinei). Credinţa se poate consolida sau poate să „învie” dacă este stimulată şi prin pârghii pe care saecolum-ul le decantează la un moment dat.

                Implicarea preotului-paroh în problemele curente ale comunităţii presupune şi dobândirea unor competenţe privind mânuirea sau interacţiunea cu alţii prin noile instrumente. Dincolo de gestionarea sacrului, relaţiile sale cu enoriaşii devin polimorfe, acestea urmând să fie diversificate în acord şi cu alte nevoi. Delimitarea strict teritorială a unei parohii nu mai este atât de ușor operantă. Enoriaşii se mişcă necontenit pe un areal larg, deplasările (din raţiuni economice, educaţionale, culturale etc.) devin tot mai frecvente, familiile nu mai au unitatea și constanța de altădată (pentru că părinţii sunt plecaţi în străinătate, de pildă), consilierea şi ajutorul spiritual nu mai sunt atât de dependente de proximităţile spaţiale. Foştii enoriaşi îşi pot găsi noi păstori acolo unde merg (biserici româneşti în oraşe din Occident), dar, la fel de bine, pot rămâne „integraţi” sau ataşaţi „virtual” faţă de vechile lor lăcaşuri de cult.

                Să fim bine înţeleşi: nu pledăm pentru o virtualizare a bisericii, nu suntem de acord cu o relativizare a vieţii parohiale, cu o dispariţie a concreteţii şi imediatităţii experienţei religioase. Vrem să sugerăm faptul că, alături de ceea ce este, se iveşte încă ceva. „Virtualizarea” parohială se edifică, evident, după şi pe ceea ce se întâmplă concret în parohia reală. Nu putem conta pe o formare a credinţei „pe cale virtuală”. Şi nici pe administrarea Spovedaniei ori a Sfintei Împărtăşanii „la distanţă” sau „on line”. Virtualizarea apare după un proces temeinic şi îndelung de „realizare” în biserică a credinţei şi conduitelor corespunzătoare. Virtualizăm acele gesticulaţii care suportă acest proces, prin prelungiri fireşti a ceea ce deja a început, a prins contur, a devenit real. Căci dacă realitate nu e, nici virtualitatea nu poate să apară!