(Cuvânt înainte la Monica Opriş, Religie, morală, educaţie. Perspective teologice şi pedagogice, Bucureşti, Editura Basilica, 2011, 304 pagini.)

Tematizarea problemelor legate de educaţia religioasă este un demers necesar şi lăudabil prin sine, dat fiind că în materie de formare spirituală cadrajul pedagogic adiacent este pe cale de facere. Dacă celelalte dimensiuni ale educaţiei, dezvoltate relativ nestingherit (pe direcţie intelectuală, estetică, profesională etc.), au beneficiat în timp de un „acompaniament” didactic relevant, în materie de educaţie religioasă suntem încă la început de drum. Desigur, au fost puse în circulaţie o multitudine de experienţe sau instrumente cu caracter didactic în ultimii douăzeci de ani, dar în raport cu noutatea şi complexitatea acestei preocupări mai sunt multe de spus, scris, sugerat, acţionat.

Lucrarea Religie, morală, educaţie. Perspective teologice şi pedagogice, realizată de doamna Monica Opriş, se înscrie în această perspectivă, de rafinare a unui instrumentar teoretico-didactic, de avansare a unor teme de reflecţie, de realizare a unor clarificări terminologice sau corelaţii ideatice, de evidenţiere a virtuţilor formatoare ale predării religiei în şcoală, de propunere a unor soluţii sau sugestii concrete de predare. De altfel, în peisajul didacticii religiei, Monica Opriş (ca şi soţul, părintele Dorin Opriş) este o voce distinctă care, în mai multe studii de specialitate şi de mai mult timp, s-a impus opiniei celor interesaţi de acest domeniu atât în calitate de autor de lucrări de metodică (şi nu numai), cât şi în ipostaza de autor de programe sau manuale la Religie.

Perspectiva de abordare a temelor cuprinse în această carte este una integralistă în care se valorifică atât dimensiunea istorică, prin evocarea unor etape sau figuri emblematice în materie de formare spirituală, dar şi dimensiunea psihologică, prin prefigurarea specificităţii unor vârste permisive la religiozitate, precum şi cea explicit teologică – prin permanentul marcaj scripturistic sau de provenienţă dogmatic-sacramentală. Însă cea mai importantă perspectivă este cea pedagogică, de fasonare a unor formule acţionale, de predare-învăţare-evaluare a valorilor religioase. Pentru fiecare etapă de vârstă se pot decupa obiective şi valori religioase pentru a fi oferite elevilor şi care deschid noi căi de perfectare a fiinţei. Autoarea invocă mai multe posibilităţi, contexte şi instrumente didactice de valorificare a acestor apetenţe.

O secţiune importantă a lucrării este dedicată politicii de realizare a educaţiei religioase, prin evocarea principalilor paşi parcurşi în ultimii 20 de ani (cadrul legislativ, structuri şi experienţe semnificative de predare, avataruri şi încercări). De asemenea, lucrarea prezintă sintetic componentele clasice ale didacticii: cum se structurează şi evoluează finalităţile educaţiei religioase, ce tipuri de conţinuturi se pretează (confesionale, interconfesionale), prin ce strategii şi metode se face formarea şi informarea, dacă şi cum se evaluează comportamentele religioase, credinţa etc.

O analiză pertinentă este rezervată, în actualul demers, relaţiei care se instituie între educaţia religioasă şi educaţia morală. Trecând în revistă mai multe paliere ideatice şi bibliografice, autoarea ajunge să facă fine distincţii dar să şi identifice confluenţe, compatibilităţi, complementarităţi binevenite. In raport cu morala nonreligioasă, autoarea demonstrează tăria moralei religioase prin autoritatea şi fundamentul ei transcendent, prin forţa transformatoare la nivel individual, social, istoric. În acelaşi timp, Monica Opriş apreciază că e nevoie de o valorizare explicită a dimensiunii morale subordonată educaţiei religioase.

Eşafodajul argumentativ este clădit prin interpretarea unui cumul ideatic relevant, dar şi pe studierea unui material factologic – instrumente curriculare în uz (programe şcolare) relevante din perspectivă formativă, morală, religioasă. Se insistă pe faptul că valenţele morale şi religioase pot fi activate şi prin predarea altor discipline dacă sunt calibrate (şi) în perspectivă funcţional valorică, explicit sau implicit spirituală. Într-un spirit realist, autoarea ajunge să evidenţieze şi o serie de limite şi dificultăţi în realizarea practică a celor două tipuri de educaţii care trebuie să devină complementare.

Prezenta lucrare nu numai că evocă o serie de liniamente pedagogice de realizare a educaţiei religioase, dar educă prin ea însăşi, inducând la cititor un anumit ataşament faţă de conduitele şi valorile religioase. Demersul ca atare are o funcţie apologetică, misionară şi formativă, captând atenţia, predispunând la analiză şi reflecţie, la propensarea şi difuzarea valorilor creştin-ortodoxe. Discursul etalat nu e unul distant, analitic, rece, ci unul implicativ, propovăduitor, inductor de conduite şi fapte bune (didactice şi nu numai…).

Mai adăugăm faptul că lucrarea este armonios şi logic construită, beneficiind de o structurare comprehensivă şi de un discurs incitativ, activ-reflexiv. Bazată pe o bibliografie relevantă, din mai multe orizonturi investigative, ea va deveni un referenţial teoretic şi metodic în primul rând pentru profesorii de religie.

Prin conţinut şi manieră de argumentare, lucrarea propusă de Monica Opriş devine o caldă pledoarie pentru realizarea cu responsabilitate a educaţiei religioase instituţionalizate, în mod programatic, în şcoală. Formarea religioasă nu trebuie să ţină de circumstanţial, de evoluţii politice mai mult sau mai puţin precare, ci e bine să devină o axă sigură şi permanentă a formării indiferent de vremuri şi capricii umane.

O felicităm pe autoare şi îi dorim să producă în continuare cât mai multe asemenea „semne” de ataşament – în raport cu un domeniu şi faţă de o cauză ce merită pe deplin.