„Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi. Fiul Omului nu are însă unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).

Atunci când Mântuitorul Hristos a fost rugat de un cărturar să fie primit de El şi să-L însoţească oriunde va merge, Fiul lui Dumnezeu îl avertizează că nu este uşor să mergi pe urmele paşilor lui Hristos. Misiunea Sa dumnezeiască înseamnă oboseală, foamete, lipsă de adăpost, sete, frig, căldură, inospitalitatea neamurilor generatoare de demonizaţi, chinuri şi până la urmă moarte. Iubitorul de oameni experiază în adâncurile ei toată firea umană, vindecă participând la neputinţele omeneşti, priveşte din interior umanitatea suferindă de moarte şi dăruieşte învierea pogorându-se în adâncurile iadului, chemând la lumină pe cei iubiţi.

La prima vedere, afirmaţia Mântuitorului este doar o afirmare a diferenţei dintre oamenii preocupaţi de a-şi clădi un adăpost, o casă, şi cel care are casă întregul univers, fiind Înţelepciunea lui Dumnezeu: „Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă”. Omul are vocaţia stabilităţii, plasării sale într-un areal uman anume, simţul locaţiei şi dorinţa „aşezării sale la casa lui”. Chiar şi animalele nu se apucă de cuibărit sau de puit până nu au o vizuină, un cuib, un loc ferit de furia prădătorilor, unde să hrănească puii vulnerabili.

Există însă în viaţa creştină şi o anumită mobilizare permanentă, o stare lăuntrică de străinătate a acestei lumi, o dorinţă de amendare a prezentului prin urcuş spiritual, conştiinţa statutului de venetic al acestei lumi: „noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie”. Realizarea provizoratului acestei lumi şi ţintirea veşniciei încă de aici sunt esenţiale pentru o aşezare a noastră în regnul cetăţii de dincolo de veac.

Mai există însă ceva mai fascinant în cuvintele Fiului lui Dumnezeu. Diferenţa pe care El o face între vizuină şi cuib. Vizuina înseamnă întuneric insidios, adânc subteran, obscuritate valorică, ascundere de ceilalţi, pândă a suspiciunii şi sălaş al vicleniei. Cuibul înseamnă deschidere, înălţime a gândului, perspectivă integratoare, urcuş către cer, vocaţie a zborului, răbdare a ploii şi intemperiilor dar şi ascensiune către culmile fiinţei.  Există două feluri de oameni, oameni de vizuină şi oameni de cuib, unii aşteaptă în căldura blănii să vină întunericul peste ei, pe când ceilalţi aşteaptă la lumina soarelui să le crească aripi pe suflet.