Accentul nu cade pe interdicție, anume că este interzis să faci avort, ci că trebuie susținută viața. Consider că în direcţia aceasta ar trebui să fie focusat mesajul Bisericii. Noi avem această convingere interioară că viața umană personală începe încă din momentul conceperii unui prunc. 

În lumea de astăzi, sigur, se vorbește foarte mult despre Drepturile omului. Dacă cineva are curiozitatea să caute pe internet, să găsească undeva specificat, într-un cadru legislativ concret şi precis, dreptul copilului de a fi născut, nu-l va găsi. Nicăieri. Nici în legislația ONU, nici în legislația care este promovată de Organizația Mondială a Sănătății. Nicăieri nu se vorbește despre dreptul la viață al copilului nenăscut.  

Prin urmare, sunt niște concepte, niște marote cărora le cădem foarte ușor pradă. În sensul că, de exemplu, în Irlanda, –  eu am fost acolo episcop și cunosc destul de bine realitățile – momentul în care a fost legalizat avortul a generat o euforie extraordinară. Această euforie era interpretată, chipurile, ca un triumf asupra Bisericii sau a acelora care sunt conservatori sau susțin valorile tradiționale, ca o victorie a drepturilor femeii. Dacă noi vorbim despre drepturile femeii în detrimentul drepturilor copilului nenăscut, mi se pare că este o inechitate şi o absurditate foarte greu de acceptat. De aceea, din oficiu, linia pe care aș merge eu – și este linia Bisericii – este aceasta: ori de câte ori vorbim despre avort, de fapt vorbim despre viață și despre dreptul copilului de a fi născut. 

Sigur, dreptul la avort al femeii – există terminologia aceasta – este amplu vehiculat la nivel european, ușor asimilat, chiar metabolizat de către progresiștii liberali. Guvernatorul New York-ului a declarat după aprobarea legii care permite avortul până în momentul naşterii că este o victorie istorică. Aici sesizez o chestiune absolut esențială: dacă eu mă gândesc că are dreptul la avort, ar trebui, prin ricoșeu de analiză, să înțeleg următorul aspect: că avortul înseamnă generozitate şi iubire pentru femeie, nicidecum o tragedie pentru copilul nenăscut. 

Cum să însemne lucrul acesta, când, practic, este vorba despre sfârtecarea unui prunc?

Biologia este cea care confirmă faptul că embrionul este un organism viu. Codul genetic este deja acolo în toată potențialitatea lui. Este o ființă vie. Și acest adevăr nu este numai teoria Bisericii.

Ar trebui să lămurim acest lucru. Noi nu suntem oameni de știință și avem smerenia necesară de a ne recunoaşte limitele competenţelor, însă știința este cea care ne spune că embrionul este o ființă vie, un organism viu. Cum să-l ucid? 

Dacă aș invita la un mic exercițiu de imaginație pe cineva care este pro-avort, nu contează dacă este bărbat sau femeie, aș putea să-i spun următorul lucru: vă doriţi un copil? Bănuiesc că și-l vor dori. (Aproape) orice familie întemeiată, probabil, își dorește un copil. În momentul în care soția rămâne însărcinată, mă voi duce și le voi spune: uitaţi, acest copil pe care îl ai tu în pântecele tău, zămislit în pântecele tău, nu este om, nu este nimic, este neant, este un boţ de carne, nu valorează absolut nimic din punct de vedere etic, moral, nici pentru mine, nici pentru Dumnezeu. Îți propun să îl avortezi. Nu cred că va avea curajul să fie la fel de mare susținător al drepturilor celor care pledează pentru avort, atunci când este vorba de proprii lui copii.

De aceea, euforia aceasta în favoarea deptului femeii la avort atât în Polonia, cât şi în Irlanda (unde a fost, într-adevăr, abolită legislaţia cu privire la interdicţia de a face avort, chiar dacă majoritatea femeilor irlandeze sau residente în această ţară mergeau în Marea Britanie ca să avorteze, sau în alte ţări pe de mapamond), îmi pare inutilă şi inconsistentă. De ce? Dacă noi ne pronunțăm împotriva avortului, de fapt susținem viața. Nu interzicem „dreptul” nimănui.  Suntem pro-viață.

Am această convingere că fiecare dintre noi suntem „setați”, programaţi – ca să folosesc un termen la modă, evitând intenţionat unul specific bisericesc – să iubim viața. Suntem setați să  tânjim pentru viaţă, să ne îndrăgostim de tot ceea ce ține de viața, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o fiecăruia în parte. Și de vrem, și de nu vrem, viața este un mare dar, de care ne bucurăm clipă de clipă.

Dacă vom gândi în logica aceasta, ar trebui ca și pentru pruncul zămislit şi nenăscut, care nu se poate apăra în niciun fel, care nici măcar nu poate striga, să alegem viața. Dacă suntem cu adevărat consecvenți cu noi înșine și iubim viața, nu putem să alegem decât numai viața și pentru cei nenăscuți. Nu avem altă soluție. Altfel, în momentul în care declarăm că ținem la viață, că iubim viața şi totodată acceptăm să fim propagandişti ai avortului, devenim niște impostori, niște farsori.

În ceea ce privește contextul românesc, legat de problematica avortului la nivelul mentalului colectiv, aș avea un gând care-mi revine cu maximă intensitate şi frecvenţă: nu cred că avortul este tratat cu seriozitatea potrivită, analizând responsabil implicațiile dramatice pe care le presupune. Poate și noi, slujitorii Bisericii, nu suntem suficienți de clari: inclusiv termenul de avort – abortion- e foarte elegant ca și conținut, ca semantică. Când ai spus pruncucidere, ai spus crimă.  Sau un termen mult prea dur, dar extrem de real: sfârtecarea pruncului. Acesta este avortul în toată grozăvia lui.

Sigur că se vor găsi destui progresiști de serviciu care îmi vor reproşa sau chiar mă vor acuza că promovez un „hate-speech”. Nicidecum nu este intenţia. Sunt niște realități cu care toți ne confruntăm. De aceea, eu mă gândesc ca păstor, părinte duhovnic: cred că sunt foarte multe femei care trec prin situații dramatice. Rămâne cineva însărcinată, nefiind căsătorită, și consideră că este o rușine să nască acel prunc. Din păcate, această abordare este extrem răspândită la sate. O fată care avortează, și despre care nu știe nimeni că a avortat, este mai de cinste decât o femeie necăsătorită care decide, are curajul acesta, să aducă pe lume pruncul. În schimb, aceasta din urmă trebuie să se pregătească ca să încaseze tot oprobiul, toată rușinea celor din comunitate. Eu cred că acea femeie, prin faptul că a decis să nască, deja este foarte bineplăcută în ochii lui Dumnezeu, iar copilul este un mare dar. De aceea, înțeleg femeile singure  care trec prin momente de criză când rămân însărcinate. Poate că o soluție ar fi să alerge la un preot, să ceară un sfat. Probabil că se va gândi din oficiu:  evident, preotul îmi va propune să nu avortez, iar eu tot singură şi cu toată povara dificultăţilor şi a ruşinii voi rămâne. Dar nu strică să meargă și să-i spună. E posibil ca acel preot –  cum sunt atâția preoți despre care nu se vorbește şi nici nu sunt mediatizați – să-i spună: eu mă angajez să-ți cresc acest copil. Naște-l, adu-l pe lume, și eu te voi ajuta să-l crești. Nu deţin nicio statistică, însă, din experiența puțină pe care o am și din relatările celor pe care îi cunosc, majoritatea femeilor, după ce aduc pe lume copilașul, nu mai vor să-l dea nimănui. Deci, atunci când suntem împotriva avortului, începem cu adevărat, să fim pro-viaţă.

Sursa: episcopiahusilor.ro