† Ieronim,

din mila și cu harul lui Dumnezeu

Episcopul Daciei Felix

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler, Preaiubiților credincioși creștini din Eparhia Daciei Felix și tuturor celor care sunt împreună-mărturisitori cu noi ai bucuriei Învierii lui Hristos, 

Har, bucurie, pace și sănătate de la Hristos, Domnul și Mântuitorul nostru,

întru toate bunăvoire cu prilejul luminatului Praznic al Învierii Domnului,

iar de la Noi arhierești și părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

Adevărat, a înviat!

Binecuvântați slujitori și credincioși,

Praznicul Învierii Domnului aduce în viața Bisericii bucuria biruinței asupra morții. Totodată, el ne descoperă tuturor sensul deplin al existenței omenești, pentru că „acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul și cele dedesubt” [1]. 

Lumina Învierii lui Hristos strălucește în inima familiei creștine 

Învierea lui Hristos ne arată că iubirea lui Dumnezeu pentru lume are putere înnoitoare și restauratoare. „Învierea este dovada iubirii lui Dumnezeu pentru om” [2], ne învață Sfântul Epifanie, Episcopul Salaminei, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Hristos „a primit moartea ca să împingă neamul omenesc spre învierea vieții” [3]. De aceea, lumina Învierii se revarsă asupra întregii creații și se așază în inima credincioșilor ca izvor de nădejde și de viață nouă. Sfânta Scriptură arată această realitate prin cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). 

Așadar, Praznicul Învierii Domnului ne pune înainte Adevărul din care se hrănește întreaga viață a Bisericii. Dacă Hristos a înviat, atunci omul nu mai este închis în hotarele stricăciunii. Dacă Hristos a înviat, atunci moartea nu mai are ultimul cuvânt asupra istoriei. Dacă Hristos a înviat, atunci viața omului primește un sens care nu se sfârșește în pământ, ci se deschide spre cer. De aceea, Sfântul Apostol Pavel așază în centrul credinței un adevăr hotărâtor, și anume „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14). 

În mod deosebit, în Anul omagial al pastorației familiei creștine, Învierea Mântuitorului ne descoperă faptul că mântuirea are puterea de a aduna, de a reașeza; are scopul de a-i înrudi duhovnicește pe oameni. „Să zicem: fraților şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere” [4], cântăm împreună la Utrenia Praznicului, mărturisind că Hristos Cel răstignit și înviat scoate omul din robia păcatului și îl așază într-o casă duhovnicească, Biserica, și în familia Împărăției lui Dumnezeu. În Taina Învierii se descoperă Taina și plinătatea familiei creștine. 

Dreptmăritori creștini, iubitori de praznice, 

Biserica învață că legătura cea mai adâncă dintre oameni se naște din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Familia, în înțeles creștin, nu se reduce la solidaritatea naturală existentă între cei uniți prin sânge sau rudenie. Familia se împlinește în Hristos, atunci când cei ai casei trăiesc aceeași credință și chemare la sfințenie. 

De aceea, Praznicul Învierii se descoperă ca biruință asupra morții și chemare a noastră la un nou mod de a trăi împreună. În seara Învierii, Hristos a venit la ucenici Săi prin ușile încuiate și le-a spus: „Pace vouă!” (Ioan 20, 19). Această binecuvântare este mărturia istorică a reașezării omului în comuniune. Dacă păcatul risipește, iar frica desparte, Învierea are rolul de a aduna în solidaritate. Mântuitorul a intrat în mijlocul Apostolilor tulburați și i-a repus în unitate. Din această lucrare a lui Hristos s-a născut Biserica, înțeleasă ca familie a lui Dumnezeu sau comunitate pascală ori adunare a celor care primesc pacea lui Hristos și o poartă mai departe în lume.

Sfântul Apostol Pavel exprimă acest adevăr cu mare limpezime: „Așadar, nu mai sunteți străini şi locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, omul nu mai rămâne străin în fața lui Dumnezeu. Prin Taina Sfântului Botez, fiecare credincios se naște pentru cer (cf. Ioan 1, 12-13).

Există o naștere după trup și există o naștere de sus. Există o familie a firii și există o familie a harului. Acestea nu se despart în viața Bisericii, ci sunt chemate să se întâlnească și să se ridice împreună spre aceeași finalitate. Familia creștină are frumusețea și responsabilitatea de a pregăti în casă ceea ce Biserica pecetluiește la altar, și anume formarea omului pentru Împărăția lui Dumnezeu. Copilul care învață să se închine, care aude rugăciunea rostită de părinți, care vede iertarea lucrând în viața celor mari, care simte seriozitatea postului și bucuria Praznicului, acela începe să înțeleagă încă din primii ani că nu aparține unei case trecătoare, ci unei familii în care Hristos Cel înviat este prezent.

Prin Învierea Sa, Hristos împărtășește viața Sa cea nouă celor care se unesc cu Dânsul. De aceea, Sfântul Apostol Petru vestește: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru 1, 3). Expresia „ne-a născut din nou” conține întreaga profunzime pascală a existenței creștine. Învierea nu se contemplă de la distanță, pentru că Învierea naște, înnoiește. Învierea adună în jurul lui Hristos pe cei care primesc această viață nouă. Prin urmare, familia Bisericii este familia celor renăscuți în Hristos.

Această realitate are și o perspectivă liturgică. În noaptea Paștilor, credincioșii vin în lăcașul de cult ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei sunt fii ai aceleiași Biserici și vin să primească aceeași veste și aceeași binecuvântare. Doar în jurul Sfântului Altar se descoperă sensul adevărat al familiei duhovnicești. În preajma lui Hristos Euharistic nu mai stăm unul lângă altul ca simpli vecini, ci ca frați, iar Praznicul devine pecetea unei apartenențe sfinte. Doar în lăcașul de cult învățăm că Învierea are urmări concrete asupra felului în care trebuie să Îl privim pe Dumnezeu, pe cei din casa noastră, pe cei aflați în suferință, pe cei singuri, pe cei apăsați de neputințe.

Tocmai de aceea, Praznicul Paștilor cere de la noi mai mult decât o bucurie exterioară. El cere o reașezare a vieții. Dacă Hristos a înviat, atunci casa noastră trebuie să capete rânduială pascală. În familie trebuie să existe rugăciune. În familie trebuie să existe cuvânt curat. În familie trebuie să existe respect între generații. Părinții au datoria de a-și crește copiii pentru Dumnezeu. Copiii au datoria de a primi cu recunoștință osteneala și jertfa părinților. Cei vârstnici au datoria de a lăsa moștenire credință lucrătoare, nu simple amintiri frumoase. În felul acesta, casa creștină devine un spațiu în care se respiră Evanghelia. Lumina Învierii pătrunde în viața familiei prin rugăciune, prin iertare, prin răbdare, prin dragoste și responsabilitate.

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Constatăm cu durere și cu sinceritate că una dintre rănile timpului nostru constă în slăbirea simțului apartenenței. Mulți oameni trăiesc aproape unii de alții, dar fără o comuniune adevărată. În pofida informației, a tehnologiei, a vitezei și a descoperirilor științei, foarte multe persoane trăiesc în singurătate și în izolare.

De aceea, Vă îndemnăm părintește ca Praznicul Învierii să nu rămână la periferia vieții dumneavoastră. Faceți din această „Sărbătoare a sărbătorilor” început de înnoire și comuniune. Așezați în casa dumneavoastră rugăciunea de seară. Învățați copiii să spună „Hristos a înviat” cu înțeles și cu evlavie. Împăcați-vă acolo unde s-au adunat răni vechi. Căutați-i pe cei singuri și mergeți către cei bolnavi. Nu lăsați bătrânii în uitare. Nu lăsați duminica să devină o zi fără Hristos. Familia se întărește atunci când Îl așază pe Mântuitorul în centrul vieții ei. Dimpotrivă, familia slăbește atunci când Hristos este exclus.

Învierea Domnului ne învață că nimeni nu se mântuiește singur. Omul se mântuiește doar în Biserică și doar prin comuniune, ascultare și purtare reciprocă a sarcinilor. În lumina Învierii totul dobândește sens și unitate. Mersul femeilor purtătoare de mir la mormânt are frumusețea împreună-lucrării. Sfinții Apostoli sunt reașezați împreună. Pe drumul către Emaus, ucenicii Îl recunosc pe Domnul în frângerea pâinii și se întorc spre comunitate. Așadar, Învierea nu izolează, ci trimite spre ceilalți. Ea zidește sobornicitatea. Acolo unde un om trăiește numai pentru sine, fără deschidere, fără jertfă, fără conștiința datoriei față de ceilalți, semnul pascal încă nu a rodit deplin.

În acest an omagial, când Biserica ne îndeamnă să privim mai atent taina și rostul familiei, se cuvine să mărturisim limpede că familia are viitor numai în măsura în care rămâne legată de Hristos Cel înviat. Legislațiile pot proteja anumite forme exterioare. Educația poate susține anumite valori. Cultura poate păstra anumite reflexe morale. Însă, tăria lăuntrică a familiei vine din harul lui Dumnezeu primit și lucrat în viață. Fără această temelie, legăturile slăbesc. Cu această temelie, casa omului poate trece și prin încercări grele, păstrând pacea, răbdarea și sensul jertfei.

Să ne ajute Domnul ca, prin bucuria Paștilor, să înțelegem mai bine că Biserica este familia celor născuți pentru cer. Să ne ajute Domnul ca familiile credincioase să devină icoane smerite ale Bisericii. Să ne ajute Domnul ca fiecare casă să fie loc de rugăciune și de creștere în Hristos și nimeni dintre ai noștri să nu rămână în afara acestei bucurii a comuniunii pascale. 

Cu dragoste părintească, Vă îmbrățișez pe toți și mă rog ca pacea lui Hristos Cel înviat să se așeze în casele și în inimile voastre, iar mărturisirea pascală să rodească prin viață curată, în credință statornică și în iubire plină de răspundere față de Dumnezeu și față de semeni. Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!

Hristos a înviat!

Adevărat, a înviat! 

Cu arhierești binecuvântări, al vostru către Hristos, Cel Înviat din morți, rugător,

† Ieronim,

Episcopul Daciei Felix