Înaintea icoanei sale, inima este învăluită de o puternică mireasmă de crin și de simțirea harică a pururea Fecioarei, de Dumnezeu Născătoarea. Aș dori atât de intens să o cinstesc mai mult, mai adânc, să slăvesc cu adevărat preasfânta ei prezență! Să o laud așa precum este, mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii... nu doar cât poate mintea mea îngustă să cugete.

Când mă gândesc la ea, aidoma se preînchipuie în inimă o cetate stătătoare, luminoasă, harică! Înlăuntrul Cetății locuiesc fericite și pline de încredere familii evlavioase, mame și prunci, copii de toate vârstele alergând pe pajiști, bărbați și femei întorși din calea păcatului, feciori și fecioare din toate veacurile, mănăstiri întregi cu mâinile întinse către Cer, biserici dimpreună cu slujitorii lor, cerul senin, senin foarte și toate strălucind de pretutindeni în lumina albă a Panaghiei!

Câte suflete a salvat și acoperit! Toate sunt cuprinse înlăuntrul său ca într-o Cetate neclintită de pe întinsele măguri ale Raiului!

Iar ea, ea Însăși... nu poate fi rostită în cuvinte... Dăinuie zâmbetul ei din văzduhul senin, dăinuie Sfântul ei Acoperământ, însă ea... doar Har, mireasmă, adiere a Duhului Sfânt, rugă, metanie duhovnicească, umilenie, smerenie necuprinsă, iubire de nespus, adânc luminos, și iarăși iubire, nestinsă iubire, dor înlăcrimat, blândețe, norul taboric, isihie... Isihie... O, preadulce isihie, Panaghia...

Oricât de mult aș iubi-o pe Maica lui Dumnezeu și a noastră, nu pot grăi despre ea. Socotesc că datorită preamarii smerenii ce o caracterizează, căci însăși a preferat a se învălui în tăcere, numai binecuvântările cele către Domnul ni s-au păstrat și cuvântul – Faceți toate câte vă va spune! – care este, de altfel, esențialul.

De aceea, o asociez mult pe Maica Domnului cu însăși rugăciunea. Acea rugăciune descopciată din marginile cuvintelor, miezul Harului și clipa de una cu Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Asemeni prezenței Maicii Domnului – fără dantelării, ci doar atât de delicată simțire, atât de fină pulbere de har și sfințenie, încât nu o poți nicicum „prinde” cu vreo lungime de undă omenească, deși om a fost. Omenescul nostru este, însă, cazon, păgân parcă față de aproprierea sa. Cu toate acestea, aceste suflete, întru totul omenești, cu toate slăbiciunile firii, sunt iubite și salvate de ea. Sunt invitate la Cina Fiului său, sunt înfiate, din pământ, ca fii ai Cerului.

Preacurata, Preafrumoasa și Prealuminoasa Născătoare de Dumnezeu și Panaghia!

                                                                             +++

Cred, de asemenea, că nu zadarnic este rânduită sărbătorea Schimbării la Față în centrul postului dedicat ei. Este cuprinsă ca într-o îmbrățișare chiar în inima cinstirii Născătoarei de Dumnezeu. De ce? Pentru că iată, Schimbarea la Față este sărbătorirea unirii într-o singură Persoană dintre Dumnezeu și om. Momentul când omului i se arată marea dovadă de iubire. Desigur, această unire ipostatică s-a săvârșit în momentul întrupării Domnului – la Bunavestire. Însă, precum atunci Ipostasul nostru a fost  în taină cuprins în pântecele fecioresc al Mamei Sale,  El Se descoperă acum lumii întregi în Slava luminii taborice, iată, cuprins cumva tot în îmbrățișarea nevăzută, duhovnicească, a Maicii Sale, și ea aflată acum în slava dumnezeiască, ocrotind în duh și văzduh acest post cu toți cei cuprinși întru el. Este ca o Bunăvestire către lumea întreagă. 

Cât de surprinși trebuie să fi fost Apostolii văzând și trăind pe Cel simplu și firesc Om, strălucind acum ca Dumnezeu adevărat, iubire și cutremur deopotrivă! Este o dovadă clară că pururea ei viețuiau înaintea Feței lui Dumnezeu celui Viu, nu în preajma unui simplu om, precum se înfățișa realitatea înaintea ochilor lor trupești prin smerirea de Sine. Provocarea este că, în veacul nostru, smerenia lui Dumnezeu presupune nevăzutul, uneori chiar „absența”. Precum în vremea aceea luase chip de simplu om, în veacul acesta ia chip nevăzut. Însă, când vine Taborul în viața fiecăruia dintre noi, oare câți realizăm cu uimire și zdrobire că fiecare clipă a vieții noastre se petrece de fapt înaintea unui Dumnezeu Viu, prezent, personal, perfect conștient de tot ceea ce noi nu vedem? 

Schimbarea la Față este răgazul în care Domnul îi împărtășește omului taina iubirii Sale – Dumnezeu și om pe deplin una. Îl încurajează să creadă. Să aibă încredere că el, omul, este contopit în noianul de iubire și lumină în Dumnezeul nostru. Este sărbătoarea Ipostasului arătat pentru încredințare și încurajare, pentru împărtășire blândă și slăvită în același timp. Iar această sărbătoare strălucește în inima Postului Maicii Domnului, încredințându-ne mai adevărat de iubirea cu care Maica noastră ne înconjoară pururea, dincolo de veac. Pentru aceasta, cu glasuri mulțumitoare cântăm ție:

Bucură-te, îmbrățișare a luminii taborice, bucură-te brațe preacurate ce au purtat cu vrednicie Ipostasul iubirii!

Bucură-te, pântec de taină ce ai purtat smerit pe tot omul unit cu Domnul său! 

Bucură-te, că, deși nevrednici, îți mulțumim ție în nenumărate graiuri și simțiri, cu nesfârșite inimi înlăcrimate de mireasma evlaviei!

Bucură-te, Cea-întru-tot-sfântă, Născătoarea neamului omenesc în Ceruri!