Rugăciunea se află în centrul vieții duhovnicești a creștinului. Ea este respirația sufletului și, dacă există rugăciune, există și viață în suflet. Dacă nu este rugăciune, nu există nici viață sufletească.

Rugăciunea nu înseamnă să stăm în fața icoanelor și să facem metanii. Acestea sunt doar „partea din afară a rugăciunii”.

Nu este rugăciune încă să citim rugăciuni din cărți, sau să le spunem pe din afară, sau să le auzim în biserică. Acestea sunt mijloacele pentru descoperirea rugăciunii și pentru nașterea ei.

Adevărata rugăciune începe prin apariția în inimă a sentimentelor repetate de evlavie, a sentimentelor de zdrobire de inimă și de mustrare, de recunonștință și doxologie față de Dumnezeu, de devotație și supunere față de voia Lui ș.a. Toată lupta noastră rugătoare constituie și are ca scop ridicarea acestor sentimente în inima noastră, umplerea acesteia.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, Traducere de Preot Victor Manolache, editura Egumenița, p. 40)