În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei (1457-1504) preia conducerea luptei antiotomane în spaţiul românesc. în lungul său conflict cu Poarta (1473-1486), aflat adesea singur, domnitorul a avut permanent conştiinţa că Moldova luptă nu numai pentru sine, ci şi pentru folosul Creştinătăţii, pentru care suntem pururea gata a ne război cu toată râvna şi îndemnul inimii. Înainte de 1480, Jan Dlugosz (1414-1480), sfetnic şi secretar al regelui Poloniei, unul dintre marii cronicari medievali europeni, afirma despre Ştefan cel Mare şi Sfânt că este cel mai demn să i se încredinţeze stăpânirea şi conducerea militară a întregii lumi creştine... împotriva Turcului..., pe când ceilalţi regi şi principi catolici se vlăguiesc în lâncezeală şi plăceri sau în războaie civile.

La vremea sa, domnitorul nu a cerut conducerea armatelor creştine ale Europei, dar nici nu considera noţiunea de Creştinătate, folosită în relaţiile sale diplomatice, legată numai de interesele şi obligaţiile Romei, ci în sensul de comunitate a tuturor creştinilor opusă agresiunii politico-militare şi religioase otomane. De exemplu, numai în scrisoarea din 25 ianuarie 1475, adresată tuturor ţărilor europene după marea biruinţă antiotomană de la Podul înalt (10 ianuarie 1475), domnul foloseşte termenul de Creştinătate (Christianita), cu sensul  menţionat mai sus, de şase ori, în timp ce necredinciosul împărat al turcilor (Mehmed al II-lea) este prezentat ca nimicitorul întregii Creştinătăţi, care se gândeşte cum să distrugă şi să supună toată Creştinătatea, pregătindu-se să se răzbune pentru înfrângerea suferită de oastea sa şi să atace Moldova, care e poarta Creştinătăţii, iar de va fi pierdută... atunci toată Creştinătatea va f i în mare primejdie.

Deşi Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a aflat singur, fără ajutorul cerut statelor creştine, în aceeaşi scrisoare, acelaşi sultan s-a întors fără putinţa de a fructifica victoria repurtată împotriva Moldovei în anul 1476 (Războieni, 26 iulie), iar pentru faptul că şi domnitorul, la rândul său, dobândise victorii răsunătoare împotriva otomanilor, turcul... a fost nevoit, în cele din urmă, să-l numească aliat şi prieten.

Moldova era recunoscută ca apărătoare a Creştinătăţii de către Veneţia, care după 1463 se afla în război cu otomanii, socotită în aceeaşi epocă bastion atât de puternic şi de însemnat pentru Lituania şi Polonia, zid de apărare al acesteia din urmă şi al Ungariei, iar sub impresia luptelor antiotomane purtate de Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar referindu-se şi la Ţara Românească, episcopul romano-catolic N. Brunsberg relata la 1476 că românii au rezistat şi rezistă încă la frontiera cu Turcul, şi se împlinesc acum o sută de ani de când turcii luptă în toată vremea împotriva lor, nereuşind să le pricinuiască vreun rău, deşi doar Dunărea-i desparte.

(Ion I. Croitoru, Ortodoxia și Apusul în tradiția spirituală a românilor, vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 73-75)