În luna mai a anului 1942, când se împlineau 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a ilustrului Episcop Melchisedec Ştefănescu, un ucenic al său, absolvent al Seminarului „Sfântul Gheorghe” Roman, ajuns în demnitatea de episcop-vicar patriarhal, pe nume Veniamin Pocitan, a făcut o evocare a personalităţii celui comemorat în revista eparhială „Cronica Romanului”, aşternând pe hârtie şi câteva amintiri legate de felul în care petreceau perioada Postului Mare episcopul Romanului Melchisedec şi obştea Catedralei episcopale.

„Înainte de Postul Mare, vineri sau sâmbătă, chiar în săptămâna brânzei, Melchisedec părăsea Bucureştiul lăsând toate îndatoririle lui de senator, oricât de importante ar fi fost la ordinea zilei şi venea la reşedinţă (Roman).

În Duminica lăsatului sec, după ieşirea din biserică, lua masa împreună cu toţi slujitorii bisericii, pregătindu-se la bucătărie, pe lângă alte bucate, renumitele plăcinte «poale-n brâu», învârtita, sau alivenci.

În acea zi dădea poruncă să se dea la toţi ai casei şi câte o sticluţă, ca de o litră de vin, ştiind el că vinul veseleşte inima omului, urându-le să ajungă cu sănătate şi bucurie sufletească praznicul cel mare al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. În aceeaşi duminică, la slujba de seară, episcopul citea «Molifta de dezlegare», iar la sfârşitul ei, el singur îşi cerea iertare de la cei pentru care se rugase. Aşa începea Postul Mare.

Rugăciunea, o deprindere din copilărie, o cerinţă a sufletului său

Luni dimineaţă totul era schimbat. O altă atitudine lua fiecare. Biserica era cernită. Dvera şi perdelele de la icoane, ca şi veştmintele slujitorilor erau negre. Episcopul venea şi el de dimineaţă, aşezându-se în scaunul arhieresc. Era îmbrăcat în haine de smerenie, o rasă de şiac, cingătoare călugărească, potcapul de pâslă cum poartă monahii în mănăstire, metaniile de lână simple... Era pilduitoare înfăţişarea sa.

La vremea rugăciunilor de îngenunchere, trecea în mijlocul bisericii şi făcea metaniile cu multă îndemânare, dând de exemplu celorlalţi credincioşi care îl imitau, iar nouă, seminariştilor, ne-a dat cea mai frumoasă lecţie pe care n-am uitat-o niciodată. Era un tablou splendid care se înfăţişa înaintea ochilor... Astfel urma Episcopul Melchisedec la slujbele bisericeşti de seara şi dimineaţa toată săptămâna întâi din Postul Mare, venind regulat, fără nici o întârziere. Era o deprindere din copilărie, o cerinţă a sufletelui său de care nu se putea lipsi, un repaus duhovnicesc.

În Duminica Ortodoxiei, după slujbă, primea pe slujitorii catedralei şi pe credincioşi servindu-i cu dulceaţă şi cafea, luându-şi rămas-bun de la dânşii deoarece trebuia să meargă la Bucureşti, la şedinţele senatului. Se întorcea în preajma Floriilor, participând la Denie. Încununarea slujbelor Postului Mare era sărbătoarea Sfintei Învieri.

Atunci biserica lua înfăţişare solemnă. Totul era schimbat, totul era strălucitor... tot clerul era îmbrăcat în veşminte scumpe strălucitoare. Slujba de Vecernie, de la a doua Înviere cum se mai zice, era cu totul deosebită... după sfârşitul căreia toată societatea aleasă romaşcană din biserică se îndrepta spre palatul lui Melchisedec. Modestul salon al palatului episcopal era în ziua aceea neîncăpător... Era admirabil tabloul ce se înfăţişa înaintea ochilor. Episcopul cu clerul şi psalţii cântau „Îngerul a strigat!”. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, mame cu copilaşi de mână înconjurau cu dragoste firească şi cu multă veneraţie pe părintele lor sufletesc, ca să capete binecuvântarea lui.

Astfel creştea bucuria Sfintei Învieri

De praznicul cel mare al Învierii, uşile palatului se deschideau şi lumea intra în sala cea mare, care era frumos împodobită şi garnisită prin toate ungherele cu glastre de flori mirositoare... Episcopul Melchisedec, intrând în salon, mulţumea Domnului că a ajuns sfântul şi marele praznic al Învierii, se întorcea către mulţime şi cu părintească dragoste îi saluta astfel pe toţi: «Hristos a înviat!», iar credincioşii răspundeau: «Adevărat a înviat!».

Apoi, aduna copiii în jurul său, după pilda Mântuitorului, şi le împărţea din coşuri ouă roşii, câte o portocală şi câte o punguţă cu bomboane, binecuvântându-i şi mângâindu-i.

Începea apoi a împărţi tuturor daruri. După ce toată lumea lua ouă roşii, Episcopul Melchisedec începea a ciocni cu fiecare, după datina creştinească. Numai după ce observa el că toată lumea a fost tratată după cuviinţă, ridica paharul şi ura tuturor sănătate şi bucurie duhovnicească.

Astfel creştea bucuria Sfintei Învieri prin atenţia şi dragostea cu care îmbrăţişa arhipăstorul pe credincioşii săi. Această sărbătoare era aşteptată cu mult dor şi cu multă dragoste, atât de ucenici, cât şi de întreaga masă a credincioşilor din Roman.

După încheiere, coborând scările palatului episcopal, fiecare ducea cu sine o amintire neştearsă şi o bucurie care pătrundea adânc în suflete, crescând şi întărind în inimi virtuţile creştine.

După Sfintele Paşti, Episcopul Melchisedec se ducea iar la Bucureşti, pentru sesiunea Academiei Române, înapoindu-se la Rusalii, după care se aşeza la Roman, făcând vizite canonice în eparhie şi diferite slujbe după împrejurări...”

Citind astăzi aceste emoţionante mărturii, consemnate cu măiestrie de arhiereul Veniamin, care l-a cunoscut personal în anii de seminar, ne putem imagina impactul pe care l-a avut asupra contemporanilor săi marele Episcop Melchisedec.

Chipul său blând, evlavia şi erudiţia sa, precum şi faptele sale l-au făcut nemuritor, pentru că valorile pe care le-a promovat el, acum mai bine de un secol în urmă, nu au vârstă şi nici moarte.