Mănăstirea Neamț, cetate a spiritualității ortodoxe, este o mărturie peste veacuri a chemării la care a răspuns poporul român, dăruind Sfintei Biserici preoți și monahi care au păstrat și cultivat credința creștină. În lavra nemțeană care își are începuturile încă dinaintea secolului al XIII-lea au viețuit nenumărați monahi ce și-au închinat viața lui Hristos, dintre care cei mai mulți au rămas neștiuți în decursul timpului. Biserica Ortodoxă Română a canonizat până în prezent trei dintre viețuitorii Mânăstirii Neamț: Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) stareț între anii 1702-1704, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (1722-1794) stareț între anii 1779-1794  și Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960), viețuitor al Mănăstirii Neamț între anii 1933-1936.

În ziua de 24 mai se împlinesc 30 de ani de la descoperirea sfântului necunoscut după nume din pronaosul bisericii ștefaniene, care veghează pe viețuitorii și pelerini Mănăstirii Neamț. Cei care îi cinstesc moaștele simt o pace și un sentiment al întâlnirii unei persoane dragi, care te cunoaște și are grijă de tine.

O întâmplare minunată a scos la iveală pe sfântul care până astăzi a rămas anonim, pietrele și minunile mărturisindu-i în tăcere viața curată și bineplăcută lui Dumnezeu.

Sâmbătă, pe 24 mai 1986, când se săvârșea pomenirea Sfântului Cuvios Simeon de la Muntele Minunat, al cărui cap Sfântul Ștefan cel Mare l-a dăruit Mănăstirii Neamţ, s-a observat că pe o porțiune din trotuarul care face accesul de la gangul clopotniţei la biserica mare, „Înălțarea Domnului”, în curmeziş, s-a făcut o „burdujire” – o ridicătură de aproximativ 50 de centimetri; partea de la mijlocul acestei ridicături avea 10 centimetru, fiind vizibilă şi incomodă la mers. Elevii seminariști care au venit la priveghere au încercat să apese plăcile, însă ele nu au cedat, ca să revină la forma iniţială. Multe plăci dintre cele de pe porţiunea ridicată s-au desfăcut din patul de beton, devenind incomode. De subliniat este faptul că în timpul lucrărilor de restaurare din perioada 1958-1960 s-a refăcut şi trotuarul în jurul bisericii, cu legătura lui la gangul clopotniţei, pe un postament de beton în care s-au placat pietre de râu şi de carieră de diferite mărimi. Duminică, pe 25 mai 1986, ridicătura din pavaj a fost remarcată şi de toţi cei care au venit la mănăstire din împrejurimi, din ţară şi din străinătate.

S-a considerat atunci că această ridicătură ar fi efectul unei infiltrări de apă de la vreo ţeavă care se va fi spart sau de la o coloană de olane din vechea canalizare a mănăstirii. Arhimandritul Efrem Chişcariu, starețul Mănăstirii Neamț, vorbind cu părinţii din sobor, a dispus ca luni, 26 mai, să se sape şi să se remedieze eventuala stricăciune a țevii.

Luni, după Sfânta Liturghie, sub supravegherea părintelui Anania Ulian, mare eclesiarh al mănăstirii, s-au desfăcut pietrele şi placa de beton, săpându-se în pământ circa 50 de centimetri. Nimic nu arăta că ar fi vorba despre o acțiune a unei infiltrări de apă. Părintele Anania însă a spus să se lase aşa în noaptea aceea şi a doua zi, marţi, 27 mai, să se mai sape încă pe atâta – şi, dacă nu se va găsi nimic, să se acopere.

Marţi, părintele Vasian Isachi a continuat să sape încă 50 de centimetri, adică la circa un metru sub fosta placă de beton. La un moment dat s-a ivit partea de la picioare a unui schelet uman. S-a mers cu grijă pe urma osemintelor, ajungându-se la recuperarea integrală, până la craniu, care era în stare bună de conservare. Însă nu s-a găsit nimic în legătură cu numele persoanei şi nici cu timpul înhumării. Osemintele s-au strâns cu grijă şi s-au pus într-o lădiţă, iar în groapă s-au pus lumânări aprinse, în semn de cinstire.

În acel timp, Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei se afla la Seminarul Teologic de lângă Mănăstirea Neamţ și, venind la faţa locului, a găsit lumânările arzând în mormânt şi sicriașul cu oseminte pe marginea gropii. Înaltpreasfinția Sa a dispus ca să se cerceteze mai bine groapa, în nădejdea găsirii unor indicii, iar osemintele să fie spălate după rânduială, după care să se săvârșească și un trisaghion.

Până seara s-a răspândit vestea descoperirii Sfântului de la Neamț și mulți credincioși au venit să i se închine. Dar „tovarășii de la judeţ” s-au alarmat și au ordonat să dispară orice urmă, pentru că se face vâlvă pentru ceva „lipsit de importanţă”.  Imediat s-a acoperit groapa şi s-au pus pietrele la loc.

Eclesiarhul mănăstirii însă şi-a asumat riscul ascunderii moaştelor la loc de taină, în tezaurul bisericii mari, chiar dacă unii îl „căutau”. Astfel, sfântul a fost apărat și ascuns cu prețuire de frații lui din mănăstire, ca mai apoi, după căderea regimului comunist, să fie așezat cu cinste într-o raclă frumoasă în Biserica „Înălțarea Domnului”.

Chiar dacă nu s-au găsit elemente care să indice identitatea acestui bineplăcut lui Dumnezeu cuvios sau timpul în care a viețuit, cel mai probabil mormântul acestuia  a făcut parte dintr-un cimitir anterior bisericii ridicate în anul 1497, de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Încă din secolul al XIII-lea exista în centrul incintei de astăzi o biserică, la început din lemn, apoi din piatră, considerată biserica în jurul căreia au vieţuit primii călugări nemțeni, dintre care foarte posibil să se numere și Sfântul Necunoscut.

Tradiția Mănăstirii Neamț îl așează ca prim egumen pe Cuviosul Gherman (1320-1362), care adunase în jurul său o obște de călugări, însă perioada de înflorire a mănăstirii este considerată începând cu venirea la Neamț a ucenicilor Sfântului Nicodim de la Tismana: Cuvioșii Sofronie, Pimen și Siluan. Aceștia au fost egumeni ai mănăstirii și continuatori ai lucrării duhovnicești a Sfântului Grigorie Sinaitul, primită de la povățuitorul lor, Sfântul Nicodim de la Tismana.  Astfel, putem considera că descoperirea plăcutului lui Dumnezeu de la Mănăstirea Neamț exprimă continuitatea sfinţeniei ctitorilor mănăstirii și a celor care au adus o înnoire duhovnicească monahismului nemțean – atât ucenicii Sfântului Nicodim de la Tismana, cât și Sfântului Paisie Velicicovski.

Un cuvânt minunat al Sfântului Părinte Paisie Aghioritul ne va face să înțelegem de ce sfântul acesta a rămas necunoscut după nume: „Mulți sfinți necunoscuți ajută și fără să-i cunoaștem. Aceștia sunt cei mai mari sfinți. Nu au nicio slavă de la oameni, ci numai de la Dumnezeu. Din marea lor smerenie, l-au rugat pe Dumnezeu cu stăruință să rămână necunoscuţi, ca să nu fie cinstiţi de oameni, dar să-i ajute în continuare în același chip, adică în ascuns. Față de acești Sfinți necunoscuți trebuie să avem mare evlavie și să le datorăm multă recunoștinţă, pentru că ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor și cu pilda lor tăcută, cu discreția lor”.