Mulți oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric și nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este și va fi, și pe toți îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, cunoașteți-Mă și Eu vă voi da odihnă și libertatea”. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu. 

Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alții; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. În aceasta e și egalitate și libertate. În rangurile pământești nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau întâi-stătător; dar în oricare rang e cu putință să iubești pe Dumnezeu și să fii bineplăcut Lui și aceasta contează. Și cine iubește mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în Împărăție. Cine iubește mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. 

Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de față, spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceața Duhului Sfânt renaște omul întreg și-l învață să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeiești, sufletul rămâne neatins de lume, chiar dacă omul trăiește pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minții noastre, nu stăruim în acest har și el părăsește sufletul, și sufletul îl caută plângând și suspinând. 

(Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 126)