„Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?»” (Facerea 3, 9)

Iată ce spune Sfântul Ambrozie: „Ce vrea să însemneze: «Adame, unde eşti?». Oare nu cumva vrea să zică «cum te afli», iar nu «în ce loc»? Aşadar, nu este întrebare, ci dojană. Din ce stare a bunătăţii, fericirii şi harului, vrea El a zice, ai căzut în starea aceasta jalnică? Lepădatu-te-ai de viaţa cea veşnică, îngropatu-te-ai în căile păcatului şi morţii”.

„Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci?». Zis-a Adam: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat».” (Facerea 3, 10-13)

În acest dialog Părinţii văd chemarea omului de către Dumnezeu la pocăinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu i-a întrebat pentru că nu ştia – căci ştia, şi ştia prea bine – ci pentru ca să-şi arate iubirea Sa de oameni. Se pogoară până la slăbiciunea lor şi le cere să-şi mărturisească păcatul”.

Dar omul nu răspunde cu pocăinţă, ci cu îndreptăţire de sine, aducând astfel pedeapsa asupra sa. Iată cum tâlcuieşte Sfântul Efrem acest pasaj: „În loc să recunoască ceea ce singur făcuse, recunoaştere ce ar fi fost întru folosul său, Adam povesteşte din nou cele ce i s-au întâmplat, lucru ce nu era spre folosul său... Adam nu-şi spovedeşte păcatul, ci învinovăţeşte pe femeie... Iar când Adam nu vrea să-şi spovedească păcatul, Dumnezeu pune întrebare Evei, zicând: «De ce ai făcut aceasta»? Iar Eva, în loc să stăruie cu lacrimi şi să ia asupra ei păcatul, nu pomeneşte făgăduinţa făcută ei de şarpe şi felul cum a înduplecat-o, de parcă nu ar dori să dobândească iertare pentru ea şi bărbatul ei... După ce i-a întrebat pe amândoi, vădindu-se că nici pocăinţă au, nici vreo îndreptăţire întemeiată, Dumnezeu se întoarce către şarpe, nu cu întrebare, ci cu hotărâtă osândire. Că acolo unde este loc de pocăinţă, este şi întrebare; dar celui străin de pocăinţă i se dă doar osânda judecătorului”.

Acelaşi Părinte adaugă: „Dacă strămoşii noştri ar fi dorit să se pocăiască chiar după călcarea poruncii, atunci, chiar de nu şi-ar fi recăpătat ceea ce aveau înainte de călcarea poruncii, s-ar fi izbăvit cel puţin de blestemele rostite pământului şi lor înşile”.

Iată deci că nu putem să spunem doar că Adam şi Eva au păcătuit şi apoi au fost osândiţi. Căci li s-a dat prilej de pocăinţă înainte de a fi osândiţi.

Avva Dorothei socoteşte această istorisire din Cartea Facerii drept exemplul clasic al lipsei voinţei de pocăinţă a omului şi al adânc înrădăcinatei sale dorinţe de a-şi îndreptăţi purtarea, chiar când însuşi Dumnezeu îl arată drept păcătos:

„După cădere, [Dumnezeu] a dat [lui Adam] prilej de pocăinţă şi de a fi iertat, dar capul său a rămas neplecat. Că [Dumnezeu] a venit şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Adică: din ce slavă la aşa ruşine ai venit? Iar apoi, când l-a întrebat de ce a păcătuit, de ce a călcat porunca, l-a pregătit îndeosebi ca să poată zice: «Iartă-mă!». Dar el nu s-a smerit! Unde este cuvântul «iartă-mă»? Nu a fost căinţă, ci chiar dimpotrivă. Că a grăit împotrivă şi a învinovăţit la rândul lui: «Femeia care mi-ai dat să fie cu mine» [m-a amăgit]. Nu a zis: «Femeia mea m-a amăgit», ci «femeia pe care mi-ai dat-o», ca şi cum ar zice «pacostea pe care ai adus-o pe capul meu». Că aşa este totdeauna, fraţilor: când omul nu vrea să se învinovăţească pe sine, nu şovăie a-L învinovăţi pe Însuşi Dumnezeu. Apoi [Dumnezeu] a venit la femeie şi i-a zis: de ce nu ai ţinut porunca? Ca şi cum ar fi vrut să-i zică cu dinadinsul: măcar spune «iartă-mă», ca sufletul tău să se smerească şi să capeţi iertare. Dar din nou nu [a auzit] cuvântul «iartă-mă». Că şi ea a răspuns: «Şarpele m-a amăgit», ca şi cum ar fi zis: şarpele a păcătuit, ce este mie aceasta? O, bieţii de voi, ce oare faceţi? Căiţi-vă, recunoaşteţi-vă păcatul, milostiviţi-vă de goliciunea voastră. Dar niciunul n-a voit să se învinovăţească pe sine; niciunul nu s-a smerit câtuşi de puţin. Vezi deci acum la ce stare şi la ce mari nenorociri am ajuns prin îndreptăţirea de sine, voind a ne face voia şi a urma nouă înşine”.

(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 130-131)