În adânc sufletul este o fortăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreața rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu forțeze. Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică. Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aștepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru. Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 126)