Prea adeseori rugăciunea noastră de mulţumire are un caracter îndoielnic, după cum îndoielnică poate fi şi căinţa pe care o oferim lui Dumnezeu.

Am făcut într-o zi experienţa acestui lucru într-un fel foarte prozaic şi foarte puţin duhovnicesc. Aveam vreo 15 ani. În cursul unei călătorii mi-am socotit cu grijă itinerariul aşa fel ca să ajung la anumite persoane la ora mesei: era imposibil ca la o asemenea oră gazdele să mă lase să aştept, fără să mă invite la masă. Trenul a întârziat şi am ajuns flămând, tocmai după masă. Mă însoţea un prieten şi ne era foarte foame, astfel că nu puteam continua drumul nemâncaţi. În această situaţie am întrebat gazdele dacă aveau să ne ofere ceva de mâncare. „Ne-a rămas o jumătate de castravete”, ni se răspunse. După ce am privit castravetele, ne-am uitat unul la altul gândind în sinea noastră: „Aceasta-i tot ce găseşte Dumnezeu cu cale să ne ofere?” Atunci prietenul meu avu ideea: „Ei bine! Să spunem rugăciunea!”, şi mă gândeam: „Pentru un castravete!” Prietenul meu era mai credincios decât mine şi un mai bun creştin.

Astfel că, am spus câteva rugăciuni; îmi era greu făcând aceasta să-mi desprind gândul de la jumătatea de castravete din care numai jumătate îmi revenea. În sfârşit, faimoasa jumătate a fost tăiată şi mâncată. Niciodată vreun fel de mâncare nu mi-a provocat o aşa vie recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Mâncam partea mea de castravete ca şi cum ar fi fost vorba de un aliment sfânt. Îl savuram cu pietate, ca să nu pierd nimic din gustul şi prospeţimea lui. Când ospăţul nostru s-a terminat, am propus în mod spontan: „Şi acum, să mulţumim lui Dumnezeu!” Şi am plecat mai departe în duhul rugăciunii.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, pp. 31-32)