Domnul îi iubește deopotrivă și pe cei ce viețuiese pe pământ și pe cei ce au trecut pragul mormântului. El i-a iubit pe toți până la jertfirea de Sine. O astfel de iubire cere Dumnezeu și de la noi pentru ca toți să vadă că suntem ucenicii Mântuito­rului; El voiește ca noi să-i iubim nu numai pe cei vii, ci și pe cei repausați: „Poruncă nouă (vă) dau vouă, să vă iubiți unul pe altul; precum Eu v-am iubit pe voi, ca și voi să vă iubiți unui pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că ai Mei ucenici sunteți, de veți avea dragoste întru voi” (Ioan 13, 34-35).

Iisus Hristos, El Însuși, precum și sfinții Săi Ucenici, Apostolii, propovăduiau iubirea nemuritoare. Nu numai pentru cei vii aveau această iubire, căci ei vorbeau în același timp de nemurirea sufletului, de viața veșnică, învățau că iubirea nu piere, că ea urmează dincolo de mormânt sufletele asupra cărora s-a revărsat și pe pământ, că adevărata iubire creștină nu numai că nu piere, dar nici nu se împuținează. (...)

Dacă credința lui Hristos, legea duhovnicească, ne poruncește a-i iubi până și pe dușmanii noștri, cum putem fi noi nepăsători față de repausații noștri, care ne-au iubit și încă ne iubesc?

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 122-123)