Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem seminția lui Avraam și nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veți fi liberi? Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârșește păcatul este rob păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul, însă, rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr. Știu că sunteți seminția lui Avraam, dar căutați să Mă omorâți, întrucât cuvântul Meu nu încape în voi. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceți ceea ce ați auzit de la tatăl vostru. Ei au răspuns și I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar voi, acum, căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceți faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. (Ioan, 8, 31-42) (Sâmbătă în săptămâna a patra după Paști)

Credința este deseori paradoxală. Nu întotdeauna duce la o fidelitate necondiționată, ci poate fi și amestecată cu necredința, chiar se poate trece de la una la alta într-o clipită. E binecunoscută aclamația generală de care S-a bucurat Domnul Iisus atunci când a intrat în Ierusalim, pentru ca după câteva zile să i se ceară moartea de către popor. Textul evanghelic alăturat continuă pe cel citit cu o zi înainte, când Hristos vorbea despre trimiterea Sa în lume de către Tatăl. Evanghelistul atestă că mulți crezuseră în cuvintele Sale, aceleași persoane continuă dialogul cu Domnul într-un subiect care nu atestă neapărat – cum ne-am putea aștepta – relația clasică învățător-învățăcel. Nu este nici neapărat o discuție în contradictoriu, dar ea arată cât de înrădăcinată era în fiii lui Israel convingerea că ei au o poziție privilegiată și, am putea spune, dătătoare de mântuire aproape automat, fiindcă sunt fiii lui Avraam. 

Dialogul este început de Domnul Care spune că toți cei ce vor rămâne în cuvântul Său sunt cu adevărat ucenicii Săi, iar din această postură vor cunoaște adevărul care îi va elibera. Ne este cunoscută expresia Domnului „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), care pentru noi creștinii este acceptată automat ca bază a credinței creștine. Însă, nu înseamnă că pentru evreii de acum două mii de ani, această afirmație avea aceeași tărie. Mulți dintre ei aveau deja convingerea că simpla lor naștere din neamul lui Avraam, cel care a încheiat legământ cu Dumnezeu, îi face posesori ai adevărului și le dă calea către libertate. Însă, nu aveau în vedere că baza legământului lui Avraam cu Dumnezeu este credința necondiționată pe care acesta a avut-o. Dumnezeu i-a promis în multe rânduri că îl va face tată al multor popoare și îi va da moștenire pământul făgăduinței, dar l-a pus și la mari încercări, lăsându-l fără copii legitimi până la o sută de ani și mai apoi cerându-i să-și jertfească singurul fiu. Baza legământului prin care Dumnezeu îl numea pe Avraam moștenitor al făgăduinței mântuirii era așadar credința. Sfântul Pavel spune că lui Avraam „i s-a socotit credința ca dreptate” și pe baza credinței sale a încheiat Dumnezeu legământ cu el (Romani 4, 11), acest legământ fiind marcat prin tăierea împrejur. Dar urmașii lui Avraam, pentru răutatea lor erau numiți de Sfântul Ștefan „netăiați împrejur la inimă și la urechi” și unii care „pururea stați împotriva Duhului Sfânt” (Fapte 7, 51). Prin urmare, moștenirea legământului lui Avraam cu Dumnezeu nu se face genealogic, din tată în fiu, ci pe baza credinței. Acest lucru îl accentuează Domnul în acest fragment din Evanghelie. Libertatea de păcat nu poate fi un rod exterior. Nu faptul că evreii sunt fiii lui Avraam îi face liberi, ci libertatea vine din credință și din urmarea cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, deși interlocutorii spun că ei sunt urmașii lui Avraam și că mereu au fost liberi,  Hristos fără să îi menajeze defel, le replică: „Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam”. Când evreii plusează în discurs și spun mai mult, că tatăl lor este Dumnezeu, Iisus le răspunde: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis”.

Nimeni care se pretinde a fi copilul lui Dumnezeu nu poate să fie în același timp răutăcios, necredincios, ucigaș, pizmuitor. Acesta ar fi mesajul evanghelic. El se referă în textul de față strict la evreii care se considerau casnicii lui Dumnezeu în mod automat. Dar ispita auto-proslăvirii este la fel de mare și astăzi ca acum două mii de ani. Nici noi, cei care ne numim creștini și am devenit astfel nu prin naștere, ci prin Botez, nu suntem cu adevărat ceea ce ne autodefinim decât dacă facem faptele demne de a fi creștini. Suntem chemați să mărturisim crezul creștin în viața noastră, nu doar cu vorba. Creștinismul este incompatibil cu ura, răutatea, uciderea, instigarea la fapte rele. Este de fapt incompatibil cu păcatul, fiindcă Hristos ne cheamă, nici mai mult nici mai puțin, la a nu mai fi din lume (Ioan 15, 19).

La fel cum credința este la oameni amestecată deseori cu necredința, la fel și fiecare dintre noi, deși ne numim creștini, nu suntem în mod continuu urmași ai lui Hristos. Dar constatarea eșecului nostru personal în a fi mereu uniți cu Domnul, dar și eșecul colectiv, nu trebuie să ne facă pesimiști. În ultima vreme sunt repetate cu insistență câteva acuzații aduse în mod generalizant creștinismului, cum că a produs monstruozități de-a lungul istoriei: execuțiile inchiziției, uciderile în numele dreptății din timpul cruciadelor sau creștinarea cu forța în cele două Americi, câte și mai câte. Nu înseamnă că „ne spălăm pe mâini” asemenea lui Pilat, negând toate păcatele istoriei comise de creștini. Dar chemarea lui Dumnezeu de a fi ucenici ai săi, pentru a cunoaște Adevărul care ne face liberi, este un apel continuu. Și chiar dacă am căzut în păcate grele, din cauza inconsistenței credinței noastre, El ne primește iarăși și iarăși, așa cum l-a reprimit între Apostoli și pe Petru care L-a renegat și s-a pocăit.