Nu sunt absolut deloc educat, însă vă pot spune din proprie experienţă, din ceea ce viaţa m-a învăţat, că noaptea şi pe stomacul gol ne putem ruga cel mai bine.

Nu L-am aşezat pe Hristos în noi şi de aceea nu ştim ce sunt iubirea, pacea, împăcarea.

Deoarece nu pot predica, lăsaţi-mă măcar să plâng pentru păcate şi pentru cei ce s-au rătăcit.

Rugăciunea este un telefon fără fir cu care comunicăm direct cu Dumnezeu. Formăm numărul pe telefonul rugăciunii ca să vorbim cu Dumnezeu, şi El răspunde. Îl auzim clar, Îl simţim foarte aproape.

Rugăciunea vine mai întâi în laringe, apoi urcă la creier, după care coboară în inimă. Şi atunci, ei bine, atunci lacrimile ne vin în ochi. Începâd cu acest moment, nu mai este nimic de spus în plus. Este adevărat că la început vei avea greutăţi. Vei încerca să te rogi şi adesea nu vei putea; vei avea gânduri răzleţe şi ispite, iar în alte momente nu vei fi în stare să te trezeşti noaptea. Însă trebuie să insişti. Domnul, văzându-ţi aşezarea, te va sprijini şi te va slobozi de toate ispitele. Nu trebuie să pierdem toată noaptea dormind, căci satana face ce vrea din noi.

Rugăciunea din noapte este de mare preţ. Oamenii dorm, iar Dumnezeu ascultă.

Oriunde merg, mă ţin de programul meu care a fost numit după rânduiala lui Melchisedec şi care a fost încuviinţat de mulţi Părinţi duhovniceşti.

Vecernia, acatistele, predica, Privegherile cu închinăciunile către Născătoarea de Dumnezeu – ce binecuvântată lucrare!

Multe am văzut în viaţă, iar una din ele este că rugăciunile, acatistele şi Sfintele Liturghii au făcut în așa fel încât mulţi s-au întors în sânul Bisericii.

În zilele şi-n vremurile noastre ni se pare greu să lucrăm după voia lui Dumnezeu, pentru că ne lipsesc cele două aripi: ale iubirii şi ale smereniei.

Este vremea să plângem şi să ne rugăm pentru condiţia în care se află lumea de acum.

Trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să lumineze oamenii, ca să vadă calea adevărului şi a virtuţii.

Cine poate înţelege voia lui Dumnezeu sau cine poate să-I pătrundă gândirea, atâta vreme cât ne-am întors de la El?

Credinţa ne este vie, însă am părăsit-o pentru că egoismul şi materialismul ne-au îndepărtat de ea.

În fiecare clipă se întâmplă minuni, însă noi nu ne dăm seama de ele, pentru că avem inimile de piatră. Inimi blânde şi simplitate, iată de ce avem trebuinţă!

Cântând la biserică, trebuie să înţelegi şi să simţi ceea ce spui. Nu te mândri sub pretextul că tu cânţi bine. Într-o zi, cântam un imn despre Apostolul Petru, cu privire la trădarea lui. Când am spus: „Şi a plâns cu amar”, am văzut lacrimi curgând pe icoana lui. Probabil că sfântul era mulţumit…

Cu toate că sunt păcătos, cer neîncetat lui Dumnezeu, bazându-mă pe „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Căci iată ce am înţeles în viaţa mea: „Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

Marile virtuţi sunt în număr de trei: smerenia, ascultarea şi iubirea.

Nu mă pot odihni, vreau să-i ajut pe toţi cei care îmi cer ajutor şi lumea întreagă dacă trebuie!

Nu mă rog pentru mine. Îi iubesc atât de mult pe oameni, încât nu mă rog decât pentru ceilalţi.

Când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii în inima ta, atunci eşti în Legea lui Dumnezeu. Vom fi judecaţi pentru că nu avem iubire.

Nu te teme de nimic, căci în ceea ce priveşte un om care iubeşte, Dumnezeu rămâne în el.

Să aveţi printre voi smerenia şi ascultarea. Dumnezeu şi Îngerii Se bucură de aceasta. Să o iubiţi mai presus de toate pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea care ajută atât de mult neamul nostru omenesc cel păcătos.

Scopul oricărei rugăciuni sau slujbe pe care o săvârşim stă în aceea de a ne apropia de Dumnezeu şi de a-L iubi mai mult.

E groaznic! Oamenii au lăsat Biserica şi merg să muncească la câmp duminica, pentru a culege bumbac... Câmpurile sunt pline, iar bisericile, goale. Aceştia sunt interesaţi de aur (greacă chrysos), iar nu de Hristos (Christos).

Nu mă îngrijesc niciodată până acolo încât să fiu tulburat de orice. M-am ocupat de copiii mei fără probleme ori nelinişte. Dumnezeu Care mi i-a dat S-a îngrijit şi El de tot.

În locul acesta, Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul din Patmos, un ateu se poate transforma chiar într-un creştin.

Ne „oblojim” trupul, însă ce este mai important şi ar trebui mereu să fie sănătos este sufletul. În timp ce alergăm spre doctori şi cure termale şi în timp ce cheltuim mulţi bani pentru trup avem, de asemenea, trebuinţă să ne întoarcem spre părintele duhovnic, pentru suflet. Acesta nici măcar nu costă!

Monahismul este armata lui Hristos şi potrivnicul satanei. Mănăstirile sunt avanposturile Bisericii. Fără de avanposturi, vrăjmaşul ne va captura. Rugăciunea în mănăstiri Îl ajunge pe Dumnezeu cu repeziciunea unui glonte. Precum armata duşmană se teme de aviaţie şi se ascunde, la fel satana se teme de rugăciunea monahilor şi fuge.

Bineînţeles, credinţa ne este vie, însă nu vrem să o urmăm pentru că este puţin grea şi câteodată cere angajamente din partea noastră. Oamenii vor libertate şi o pantă descendentă, ca să nu se obosească şi să nu transpire, însă nu ştiu că acest coborâş duce spre un sfârşit rău. Calea pierzării pare bună la început, fericită şi uşoară. Ea oferă desfătări şi plăceri artficiale, însă toate acestea dispar deîndată. Trebuie să ne rugăm stăruitor pentru ei. Probabil că atunci vreun suflet s-ar putea mântui. Noi, preoţii, avem o răspundere deosebită dinaintea lui Dumnezeu şi dinaintea oamenilor.

Nu mă gândesc că ne vom întâlni din nou fizic, ci veghem ca să ne întâlnim în Ierusalimul ceresc.

Cel ce aleargă la vrăjitori şi la ghicitoare pentru o soartă bună este un lepădat şi acesta pierde paza lui Dumnezeu.

Nimic nu-mi amintesc în viaţa aceasta, nimic, decât greaua povară a păcatelor mele.

De veţi afle că am plecat din lumea aceasta, nu fiţi trişti, fiţi mai degrabă bucuroşi, căci Biserica va fi uşurată de cel mai păcătos şi cel mai prost preot al acestor vremuri.

(Papa-Dimitri Gagastathis, The Man of God (1902-1975), Orthodoxos Kypseli, Publications Thessaloniki, 1997)