Asemenea poți să te îndemni spre tânguire și lacrimi, când îți aduci aminte de ziua Judecății și de cumplitele pedepse nesfârșite ale Iadului, unde toate mădularele și simțirile vor avea chin nespus, adică: ochii, plângerea; dinții, scrâșnirea; mirosul, reaua putoare; auzirea, loviri și țipete sfâșietoare; gustul, setea; stomacul, foamea; și pe scurt, toate mădularele să aibă aceeași pedeapsă.

Cea mai jalnică decât toate este tânguirea, fiindcă pedeapsa acestora este veșnică, și din această pricină, păcătoșii au mare deznădăjduire, aducându-și aminte de desfătarea pe care au avut-o mai înainte și astfel se vor chinui mai mult, că în viitor nu pot să aibă vreo mângâiere, ci muncă veșnică și nemuritoare moarte. Să zică tot păcătosul către sine: O, suflete al meu, a ajuns sfârșitul mândriei și al nebuniei tale și al trupeștilor dulceți, pe care le-ai iubit și le-ai dorit mai mult decât pe Dumnezeu. Unde sunteți acum? Ce v-ați făcut plăcerile și desfătările mele? Ce folos mi-ați dat? Pentru voi mă păgubesc de cereasca desfătare și de bunătățile cele veșnice, și moștenesc iadul fără sfârșit. Deci, păcătosule, dacă acestea sunt adevărate, și vor mânca acești viermi inima ta, nu este mai bine să le zici acum spre folosul tău, să te osândești pe tine însuți cu lacrimi și cu tânguire mai înainte de Înfricoșătoarea Judecată, ca să te izbăvești de osânda cea dreaptă?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 326-327)