Vă spun clar și categoric, nimeni nu pățește nimic și nu numai că nu pățește nimic, dar se și izbăvește când își cunoaște foarte bine păcatele. Ai făcut păcatul? Privește-l! De vreme ce l-ai făcut i-a seama la el! Să nu-ți fie teamă să-l privești. Și pocăiește-te! Dacă o faci, sufletul tău se izbăvește și nu apar nici complexe, nici stări psihopatologice. Cel care pătimește astfel de stări înseamnă că în străfundul lui nu s-a căit cu adevărat. Când aude despre aceste subiecte, pe de o parte simte că a făcut păcate, dar pe de altă parte nu vrea să se pocăiască, nu vrea să recunoască înaintea lui Dumnezeu că a păcătuit și să spună: „Dumnezeul meu, am păcătuit, iartă-mă!”. Nu vrea să se smerească înaintea lui Dumnezeu și să ceară mila Lui. Vrea să fie cu fața curată, dar aceste două lucruri nu se împacă.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Adame, unde ești?, Editura Bizantină, p. 129)