De câte mii de ani coboară apa din Duruitoarea

De pe muntele Ceahlău și ajunge la Durău?

De câte zeci de ani aici, pustnicii au dormit pe prici?

De câte zeci de ani stăteau pustnicii ce se rugau

Și pe Dumnezeu slăveau, până ce se săvârșeau?

Ceahlău, cu sute de cămări, ce străjuiești până în zări,

Vegheat-ai și ai ocrotit, lumini în candele negreșit. (pustnicii)

Ceahlăule, ce ești stâncos, cu plete albe, până jos,

Pe tine toaca a răsunat și clopotele au chemat

Pe-acei ce noaptea s-au rugat,

Și-acum la Domnul au plecat.

Ceahlăule, la sânul tău, mai stau de veghe la Durău

Închinători lui Dumnezeu, să scape lumea de la rău.

Ceahlăule, tu, blând tăcut, mulți de tine n-au știut,

Că sânul tău a fost umplut de schituri multe, mai demult.

Pădurile s-au clătinat, vremurile s-au schimbat,

Schiturile s-au prădat, lumea toate le-a uitat.

Nici o veste n-a mai dat de acei ce s-au rugat și la Domnul au plecat.

Ce taine mari sălășluiesc pe Ceahlăul românesc!

Și liniște aici găsesc cei ce îl călătoresc. (...)

Prin cetine de jnepeniș, vântul trece pe furiș,

Fluieră din când în când, lăudând pe Domnul Sfânt.

Iar zăpada, uneori, cade pân’ la subțiori,

Lupii doar o măsoară, când alungă o căprioară.

Sus, în cetina de brad, corbii croncăne cu drag,

Iar mai jos, prin rămurele, hrană-și cată păsărele.

Și când vezi acestea toate, uiți de-a gândurilor gloată.

Și-ai vrea ca să stai mereu, sus pe muntele Ceahlău,

Să te rogi lui Dumnezeu până la sfârșitul tău.

(...)

Taine mari și neștiute stau și astăzi pe Ceahlău,

Timpii anilor și vremea le mai știu, și Dumnezeu.

Poartă către cer Ceahlăul și scară ’naltă de granit,

Pentru cei ce vin spre Domnul, mulți aici s-au mântuit.

Tot așa, urcând, pe cale, eu aminte mi-am adus,

Că aici a stat odată un părinte mare rus,

Care aici ar fi trăit și de Domnul a fost hrănit.

Și nimic nu îi lipsea, Dumnezeu îl încălzea.

Mai departe, când citești, viața-n Pateric găsești,

Despre pustnicul Ioan, ce-a murit de câțiva ani.

Tot aici, prin văi adânci, și pe sub înalte stânci,

Pustnicit-a Ghedeon, Vucol și cu Simeon.

Și-a mai sihăstrit aici, Peon ce dormea pe prici.

Așa muntele Ceahlău s-a-nălțat spre Dumnezeu.

Ca-ncălzit la sânul său pustnici mulți cu harul său.

După ce-am urcat pe cale, vreme de vreo patru ore

Când spre stânga am privit, soarele la răsărit,

Ce pe cer se înălța și frumos îmi lumina.

Undeva, mai jos, în vale, un schit mic frumos apare

În poiana maicilor, unde Mavra a stat cu dor.

Am stat și-am privit și eu, meditând la Dumnezeu.

După ce m-am odihnit, mai departe m-am suit,

Pe poteca pietruită și de stânci împrejmuită.

Iar de-aici priveam în zări, vedeam până-n depărtări.

Vedeam lacul la Bicaz, printre jnepenei și brazi.

Vedeam până la Tarcău, chiar și până la Bacău.

Și vedeam înspre apus pân’ la Dorna și mai sus.

Iar ajuns pe munte sus, frumusețe de nespus.

Grădini mici, cu flori frumoase, gențiane mari și grase,

Și alte minunății - uiți că ești printre cei vii.

Și mai este ghințurea; dacă mergi, o vei vedea,

Care te va desfăta, n-o vei mai putea uita.

Căci aici mai găsești loc ca să te odihnești:

Schit frumos, cu hramul mare,

A lui Iisus la Față Schimbare.