A fost nedrept și nedemn ca din cei 80 de ani câți s-au scurs de la masacrul de la Fântâna Albă, 50 să fie ani de tăcere. Jumătate de veac s-a dorit a se trece totul sub uitare. Au mai scris gazetele din Bucovina în primii ani de după 1941, au jelit în doină și versuri rapsozii și poeții, dar la nivel oficial nici până acum nu și-a recunoscut cineva vinovăția pentru cele întâmplate în acea primăvară ori în lunile și anii care au urmat. Dimpotrivă, unii încearcă astăzi să schimbe istoria și să prezinte, în mod voit și malițios, evenimentele petrecute acum 80 de ani într-o lumină nouă, nu doar „diferită”, ci chiar „opusă” evenimentelor reale.

Și totuși... Oamenii locului, urmașii victimelor sau supraviețuitorii, cei puțini dintre cele peste 3000 de persoane angajate în drumul spre România, nu au uitat. Preoții au purtat în rugăciunile lor nume și nume ale celor ce au fost secerați de glonț sau de foamete sau de frig în deportările ce au urmat. E drept, mulți oameni au purtat frica în sân și taina era mai mult șoptită, când urechea atentă a securității sovietice spiona localitățile din Bucovina de Nord. Pentru alții, groaza acelei nopți când, răniți, au fost vânați prin păduri, scăpând totuși cu greu, i-a făcut să nu se mai poată întâlni cu locul acela, nici măcar acum, în vreme de pace. Cu toate acestea, puținele semne de viață din partea memoriei au așteptat, răbdătoare, până când tăcerea s-a transformat în toacă și clopot.

Și sunetul acesta a pornit din marginea pădurii de la Fântâna Albă și s-a auzit până aici, la Putna, unde a zămislit acest loc de memorie. Loc de neuitare. Loc de condamnare a celor 50 de ani de tăcere. Loc de răscumpărare a fricii și a lașității. De aceea, din 2018, când a fost inaugurat și sfințit acest monument, fiecare credincios și fiecare pelerin care intră pe sub această poartă se închină și aici, făcând pomenire celor îngropați dincolo de graniță, ca și când ar face-o chiar acolo. Satele de unde au plecat grupuri-grupuri de oameni spre România mamă – ca într-un pelerinaj, pentru că purtau cruci, prapori și-și însoțeau calea cu rugăciuni și cântări – acele sate, zic, au nu doar numele lor încrustate pe aceste ziduri, ci de aici și până la ele, prin lucrarea Duhului, se întind fire nevăzute ce ne leagă între noi. 

Cei căzuți atunci, în 1 aprilie 1941, nu pot fi pomeniți fiecare, pe nume, fiindcă sunt mulți. Dar și așa, în comuniune de obște, merită să fie pomeniți în veci de veci. Erau români ca și noi. Vorbeau același grai, în dialect bucovinean, dulcele grai bucovinean, precum se aude încă  prin Vicov, Straja, Pătrăuți. Cămașă, ițari, suman, tulpan purtau ca și în satele de aici, de dincoace de sârmă, că vecini eram înainte ca puternicii lumii să ne taie în două, în trei cu vreun creion pe hartă, la o masă a trădării. Erau dornici de libertate, precum și noi ne-o dorim. Și au vrut să o cucerească. Unii ar zice că n-au reușit. Eu zic, însă, că da, au primit în schimb o altă libertate, aceea care nu mai poate fi niciodată îngrădită. Și au mijlocit, de Sus, ca măcar noi să ne bucurăm de cea pe care ei au căutat-o în vremea lor; și iată, li s-a împlinit ruga. Am știut, oare, noi, a o prețui și a lucra pentru păstrarea ei curată și nefolosirea acestei libertăți în sens stâlcit, fals și mizer?

Azi nu putem fi acolo, pe locul unde a curs atâta sânge. Dar de aici, de la Putna, aprindem lumânare de recunoștință și lumină de aducere aminte, încă o dată și încă o dată. Și vom trage îndată toate clopotele de la toate bisericile Bucovinei ca sunetul lor să fie auzit nu doar de frații de dincolo, ci și de cei care ar mai cuteza să fie urmași ai celor ce acum opt decenii stăpâneau prin opresiune, prin frică, prin neomenie. Facem acestea toate ca nu cumva, din neatenția și neglijența noastră, să se aștearnă din nou tăcerea. Și jertfa lor, a fraților români din nordul Bucovinei, să fie uitată, să fie condamnată la uitare pentru alți 50 de ani. Căci este nedrept și este nedemn nu doar înaintea oamenilor, ci, mai cu seamă, înaintea conștiinței și înaintea lui Dumnezeu. 

De aceea, cu dor, cu venerație și cu smerenie, vom zice cât vom trăi: Veșnică să le fie pomenirea! Amin.

† Damaschin Dorneanul
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro