Spunea Iulian monahul despre sine: „Șezând eu în părțile Sfântului Iordan, în peștera mea, într-una din zile, întru amiază fiind și arșiță mare, că era luna lui august, a bătut oarecine la ușa peșterii mele, iar eu, ieșind, am văzut o femeie și i-am zis ei:

– Ce cauți tu aicea?

Iar ea, răspunzându-mi, mi-a zis mie:

– Părinte sfinte, și eu în pustia aceasta viețuiesc, ca de o stadie departe de peștera ta, având și eu o peșteră mică.

Încă mi-a arătat mie și locul spre miazăzi și mi-a zis mie:

– Trecând eu pustia aceasta, am însetat de arșița cea cumplită. Deci, te rog, părinte, dă-mi să beau puțină apă.

Iar eu, scoțând o cană cu apă, i-am dat ei; și, după ce a băut, s-a dus.

Iar după plecarea ei a început diavolul a mă îmboldi spre gând de desfrânare și, biruindu-mă, n-am mai putut răbda înfocarea. Deci, luându-mi toiagul meu, am ieșit din peșteră la zăduf. Și era arșiță, cât și pietrele se aprindeau. Și mergeam spre dânsa, vrând să-mi îndeplinesc pofta mea și m-am apropiat cât era cu putință a se vedea și locul, iar pofta mă aprinsese foarte tare. Și, încă neajungând eu la locul acela, am văzut, ca în vis, pământul deschizându-se și pe mine aruncat în deschizătura lui și am văzut acolo niște trupuri moarte, putrezite și risipite. Însă am văzut și un bărbat cu sfințită cuviință, cu haine preoțești îmbrăcat, arătându-mi trupurile acelea și zicându-mi:

– Acest trup este femeiesc și acesta de copil, iar acesta-i bărbătesc, deci satură-ți pofta ta, pe cât voiești și pe cât ai dorit, din trupurile acestea pline de viermi și de stricăciune, pentru că și aceștia, asemenea făcând, toți au murit și trupurile lor s-au risipit lângă iad, iar sufletele lor se chinuiesc în osândă. Deci cazi și osândei vinovat să fii! Pentru o poftă ca aceasta voiești să-ți pierzi plata unor atât de mari osteneli? Teme-te, dar, o, omule, de toate ostenelile pe care le vei pierde într-o frântură de ceas, vezi și înțelege că pentru o biată poftă ca aceasta primești să te desparți pe tine de Împărăția lui Dumnezeu. O, vai și amar de slăbiciunea omenească! Că pentru o frântură de ceas, de toată plata ostenelilor tale primești să te lipsești și de Însuși Dumnezeu!

Iar eu, de multă rușine, am căzut cu fața la pământ și cel ce mi s-a arătat în haine preoțești, venind, m-a ridicat pe mine Iar eu m-am dus la locul meu, mulțumind lui Dumnezeu și grăind: De nu mi-ar fi ajutat mie Domnul, puțin mai trebuia și sufletul meu s-ar fi sălășluit în iad!

Deci, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce m-a mântuit și m-a izbăvit de păcat și de amarele chinuri gătite desfrânaților, v-am spus vouă toate acestea. Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin”.

(Proloagele, volumul I, Editura Bunavestire, pp. 538-539)