Sensul pe care îl găsim în relaţiile cu ceilalţi este şi o nevoie umană profundă. În ultimii zeci de ani, sociobiologia a demonstrat că genele noastre sunt altruiste. Orientarea spre ceilalţi şi pacea interioară care rezultă din această aplecare spre cel de lângă noi sunt parte din alcătuirea noastră genetică. De asta, poate, nu e de mirare că altruismul se află în centrul tuturor marilor tradiţii spirituale. Interesant de precizat este că altruismul este, înainte de toate, o experienţă corporală, trăită în corp.

O garanţie a longevităţii

Primul care a demonstrat acest fapt a fost Emile Dürkheim, întemeietorul sociologiei moderne. În cartea sa Sinuciderea, scrisă cu mai bine de 100 de ani în urmă, Dürkheim arăta că cei mai mulţi sinucigaşi provin din rândurile celor care nu sunt integraţi în societatea din care fac parte. De atunci, sociologii au stabilit că oamenii care participă la activităţile comunitare apar a fi mai fericiţi, mai sănătoşi şi trăiesc, în medie, mai mult decât ceilalţi.

Un studiu publicat în “American Journal of Cardiology”/„Revista Americană de Cardiologie” subliniază faptul că, în condiţii similare de sănătate, mortalitatea persoanelor de vârsta a treia şi cu venituri modeste, care participă la activităţi benevole în favoarea altora, este cu 60% mai mică, comparativ cu persoanele care nu fac acest lucru (Zucherman D.M et al, Psychosocial predictors of mortality among the eldery poor/Predictori psihosociali ai mortalității în rândul populației sărace de vârsta a treia, Am J Cardiology, 1984).

O analiză asupra efectelor voluntariatului asupra sănătăţii, publicată în prestigioasa revistă “Science”/„Știința”, concluzionează că voluntariatul este o garanţie a longevităţii, mai sigură decât menţinerea unei tensiuni arteriale scăzute, reducerea colesterolului sau renunţarea la fumat (House J.S et al, Social relationships and health/Relațiile sociale și sănătatea, Science, 1988). Plăcerea de a avea legături cu alte persoane, implicarea într-un grup social sunt remedii dovedite pentru creierul emoţional şi, implicit, pentru întregul organism.

Psihiatrul austriac Victor Frankl a fost un supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste. În cartea sa Man's Search of Meaning/Omul în căutarea sensului vieții, carte bazată pe experienţa trăită, Frankl explică cum au reuşit prizonierii să reziste în condiţii inumane. Concluziile sale sunt similare cu cele ale cercetătorilor. Supravieţuirea într-o lume tot mai separată, mai virtuală, ne obligă să ne legăm de ceva, să găsim un sens al experienţei noastre. Sfatul său este ca în situaţiile disperate să nu cerem vieţii ceea ce nu poate face pentru noi, ci să ne întrebăm mereu ce putem face noi pentru ea. Poate fi vorba doar să ne îndeplinim sarcinile cu mai multă generozitate, cu gândul la contribuţia adusă celorlalţi, sau de a da ceva din timpul nostru unei cauze, unui grup, unui om sau unui animal care este important pentru noi.

Maica Tereza, un simbol recunoscut al compasiunii umane, spunea: „Ceea ce contează nu e magnitudinea gesturilor noastre, ci cantitatea de dragoste cu care le-am făcut. Nu aşteptaţi lideri! Faceţi ce e de făcut singuri, fiecare în parte. De fiecare dată când zâmbeşti cuiva, faci un gest de dragoste, un dar către acea persoană, un lucru frumos. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei şi de aici apare pacea”.

Nu e nevoie să ne simţim total împăcaţi cu noi, perfect echilibraţi şi vindecaţi, pentru a ne dărui. Abraham Maslow, fondatorul mişcării de dezvoltare personală, spunea că stadiul final al dezvoltării este cel în care fiinţa umană se întoarce către ceilalţi. El vorbea despre a deveni un slujitor, fără a uita importanţa împlinirii de sine: „Cea mai bună cale pentru a ajunge un bun slujitor este să devii o persoană mai bună. Dar pentru a deveni o persoană mai bună trebuie să-i ajuţi pe ceilalţi. Este deci posibil să le faci pe amandouă deodată”.

Când ne simţim conectați cu cei din jurul nostru, inima intră spontan în coerenţă

Cei care au norocul să găsească o sursă de sens în ajutorul aproapelui au sentimentul că îşi trag energia din ceea ce dă înţeles vieţii însăşi.

După milioane de ani de evoluţie, creierul nostru emoţional e însetat tocmai de aceste trei aspecte ale vieţii la care Străinul lui Camus nu avea acces: emoţiile, raporturile afective armonioase cu cei dragi şi sentimentul de apartenenţă la o comunitate. Separat de acestea, în zadar căutăm o raţiune de a fi în afara noastră, într-o lume în care am devenit nişte străini.

Aşa cum a arătat în mod strălucit Damasio, la 50 de ani dupa Camus, cele care dau o direcţie şi un sens existenţei noastre sunt valurile de trăiri emoţionale care vin din aceste izvoare de viaţă şi ne animă corpul şi neuronii emoţionali.

S-a văzut că drumul cel mai simplu şi rapid către coerenţa cardiacă este exprimarea sentimentelor de gratitudine şi tandreţe faţă de cineva. Când ne simţim conectați cu cei din jurul nostru, inima intră spontan în coerenţă. Asta ne deschide în plus şi căi noi de a percepe lumea înconjurătoare.

Deci, „dacă vrem ca un mesaj de dragoste să fie auzit, el trebuie să fie trimis. Cu cât avem mai puţin, cu atât dăm mai mult. Pare absurd, dar aceasta este logica dragostei”. (Maica Tereza)

(Acest articol are la bază cartea Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente şi fără psihanaliză, scrisă de psihiatrul David Servan-Schreiber)