La capătul opus al recunoaşterii smerite a păcătoşeniei noastre se află cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: îndreptăţirea de sine, care este o fiică a mândriei.

Decăderea duhovnicească din zilele noastre este atât de mare, încât chiar şi oamenii care sunt cufundaţi realmente în păcat rămân nepocăiţi, îndreptăţindu-se pe sine. Într-o lucrare contemporană a unui scriitor laic, eroul principal săvârşeşte de bună voie o ucidere, pentru a găsi o soluţie la problemele sale, şi astfel este închis în temniţă. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţia lui, acesta repetă cu încăpăţânare: „Am avut dreptate, am dreptate şi voi avea dreptate”.

Omul care se îndreptăţeşte pe sine este cel care suferă cel mai mult de boli psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Astfel devine nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, anarhic. Urmând pilda Luceafărului, nu vrea să ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren, cuvintele: „am avut dreptate , am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate”, şi astfel îşi pune singur stavilă în fața milei dumnezeieşti.

(Arhim. Anastasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, p. 153-154)