Pe credinţă în necredinţă şi pe nădejde în deznădejde; pe dragoste în ură şi pe cunoştinţă în necunoştinţă; pe sârguinţă în lene şi pe slavă şi laudă în neslavă; pe nemurire, în moarte şi pe Dumnezeire, în omenire. Deci, dacă ar voi vreodată lucrătorul nostru de pământ, cu obrăznicia sa, să părăsească dascălul şi sfătuitorul său, adică dumnezeieştile Scripturi, se rătăceşte, adunând gânduri rele şi obiceiuri nebuneşti şi altoind în fire pe cele afară de fire, pe necredinţă şi pe necunoştinţă, pe ură şi zavistie, pe mândrie, pe slava deşartă, pe iubirea de slavă, pe lăcomia pântecelui, pe prigonire şi pe grăirea împotrivă şi pe altele multe ca acestea. Că părăsind pe Dătătorul de lege, este părăsit şi el de Dânsul, iar dacă s-ar învinovăţi pe sine, căindu-se, căzând la Dătătorul de lege şi ar zice: „Am greşit şi Te-am părăsit”, îndată, cu a Sa iubire de oameni, Dătătorul de lege îl primeşte şi îi dă pricepere şi putere bună să lucreze iarăşi pământul firii sale, să dezrădăcineze obiceiurile cele rele şi în locul lor să sădească faptele cele bune. Încă şi cununi îi dă lui şi laude, în acest chip: flămânzeşte după fire, dar se înfrânează; însetează, dar, asemenea, rabdă; este doborât de somn sau de lenevire este oprit de la slavoslovia Stăpânului, dar, priveghind, se sileşte spre cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Şi aşa se încununează, biruind firea şi câştigând faptele bune.

(Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte și învățături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 133-134)