De dimineață am fost pelerin... pe drumul ce-a dus la biserică. Am făcut zece minute și am prins două anotimpuri. Am plecat cu haine subțiri, pe grade multe, și m-am întors pe grade puține, însoțită de vânt și de ploaie. Am conștientizat că așa ne este și pelerinajul nostru prin viață – cu suișuri și coborâșuri, cu bine și cu mai puțin bine, cu greu necesar și cu greu provocat, cu gânduri o droaie, cu alergătură și oboseli, cu plimbări și cu relaxare, cu rugăciune și cu furtuni. Oamenii și vremea sunt într-o continuă schimbare. În lupte reale și-n lupte imaginare. Că, oricum, și când pare totul în regulă, ba e prea soare, ba nu e soare, ba vântul bate, ba cerul nu-i suficient de albastru, ba avem nevoie de precipitații... dar ne supărăm de la primii stropi.

După Sfânta Liturghie, mi-am continuat ziua normal spre banal, observând ploaia de la fereastră și așteptând seara care avea să ofere un nou prilej de pelerinaj: Calea Sfinților. Un moment al ieșenilor. Căci, dacă la rândul Sfintei Parascheva dăm întâietate, în general, celor din alte orașe – chiar și din alte țări – la Calea Sfinților ieșim cu mic, cu mare, să ne plimbăm alături de Sfânta Parascheva prin cetatea noastră.

Din două vorbe, trei prostii, cu o oră înainte de cel mai așteptat eveniment al zilei, am reușit să-mi supăr oameni dragi și să-mi tulbur sufletul. Ce satisfacție o fi avut vrăjmașul să mă vadă căzând în capcana propriilor netăceri... Și ce șoc am avut eu să (re)descopăr cât de ușor mă clatin și cât de simplu e să ies de pe cale! Nu de pe Calea Sfinților... că nu sunt eu din filmul acela... ci de pe simpla și, în același timp, complicata mea cale...

Mi-am cerut iertare. Și am reușit să-mi păstrez gândul inițial. N-am renunțat la ideea de pelerinaj. Dar n-am mai plecat în pas vioi și cu zâmbet pe chip spre Catedrala Mitropolitană, ci-n mers greoi și abătut, cu inima sângerândă și cu inutile de ce-uri în minte. În buzunarul de la piept i-am luat și pe cei pe care, fără să-mi propun, i-am amărât. Și tot drumul i-am încredințat Sfintei Parascheva: „Eu nu merit să ajung la tine – dar tu pe ei iubește-i. N-ar trebui să mă primești la tine... dar primește-mă numai ca să-i primești pe ei!”.

Anul acesta, denumirea „Calea Sfinților” m-a smerit. Căci am știut că n-am fost nici o fărâmă vrednică de ea – dar am fost primită pe ea. Alături de 20.000 de oameni, în sunet de clopote și de toacă, în glas de rugăciune, printre lumânări aprinse ca la Înviere, în mireasmă de busuioc și de tămâie, am participat la cel mai frumos pelerinaj. Am mers o oră printre oameni tăcuți, liniștiți, plini de o fericire cuminte. Și m-am întrebat cum or fi ei în sufletele lor. Oare au supărat mai înainte pe cineva? Oare i-a supărat cineva pe drept și pe nedrept? Păreau bine. Poate că doar păreau – dar eu m-am bucurat pentru ei. Și m-am simțit mică, mică, cea mai mică de acolo, un bob de neghină care visează să ajungă, cândva, grâu...

Cum e, Cuvioasă Parascheva, pe Calea Sfinților? Cum e să fii însoțită în pelerinaj de prietenii tăi din Cer și de cei de pe pământ? Cum e să-L cunoști pe Dumnezeu și să Îi slujești Lui și, în același timp, să te plimbi cu mine – să-mi permiți și mie să pășesc pe urmele tale? Câtă răbdare mai ai cu mine, cu noi, cu schimbările noastre de dispoziție, cu furtunile noastre, cu uitările și scăpările noastre?

Realizez că-i frig dar și că, înainte de începerea pelerinajului, ploaia s-a oprit. Și parcă îmi opresc și eu gândurile. E atât de frumos în jur! Întunericul e plin de lumină de la toate candelele aprinse. Cu atât mai mult, lumina și încurajarea vin de la racla Sfintei Parascheva și de la racla cu părticele din moaștele altor sfinți din Catedrala Mitropolitană. În întâmpinarea Sfinților se iese și de la Maternitatea „Cuza Vodă”, și de la Biserica Sfântul Sava, și de la Mănăstirea Trei Ierarhi. Ies oameni în întâmpinare, ies sfinții din icoane în întâmpinare. Iașul istoric, cultural, spiritual freamătă. E pelerinaj. Și-i vreme bună. Și-i Calea Sfinților azi! Parcă mai ieri era 13 iunie 1641 – când moaștele Sfintei Parascheva ajungeau pentru prima dată la Iași, fiind întâmpinate într-o procesiune specială. Un prim pelerinaj. Și, iată, un 8 octombrie. 2023. Și 20.000 de oameni de toate vârstele. Care nu s-au speriat de frig, de ploaie, de vreme și de vremuri. De aglomerație. De făcut pași prin centrul orașului. De rugăciune la ceas de seară.

„Slavă Domnului, încă mai sunt oameni credincioși!”, aud o voce uimită și fericită. Întorc capul și observ o bunică frumoasă și veselă. Mă rușinez în fața ei. S-a gândit să vorbească alături de cel mai necredincios și nevrednic dintre pelerini. Apoi zâmbesc. Mă bucur și eu. „Slavă Domnului, încă mai sunt oameni credincioși!” – și pentru oamenii aceștia mi-a mai permis și mie Sfânta să mă alătur pe Cale. Și nu pe orice cale. Pe Calea Sfinților, într-o seară frumoasă ca Învierea!

S-a încheiat procesiunea și plec spre casă. Mai împăcată cu mine. Mai dispusă s-o iau de la capăt din nou și din nou – dar nu într-o zi a cârtiței – ci într-un veșnic pelerinaj. Am ghizi buni și, cât încă mă mai primesc la ei, mă iartă, mă iubesc, trebuie să mă ridic din căderi, să mă rog pentru bine.

Nu apuc să ajung acasă – și ploaia reîncepe. O salut și apreciez că și-a luat pauză în timpul pelerinajului. Ploaia e ascultătoare și eu nu sunt... Ploaia e mai atentă și eu nu sunt... Ploaia s-a abținut să pășească pe Calea Sfinților. Eu am fost așteptată pe Calea Sfinților. Mulțumesc.