Printre nenumăratele emailuri impersonale, având destinatari multipli și necunoscuți, cu subiecte de cele mai multe ori legate de dulceața „gândirii pozitive”, am primit și acest mini-dialog: „Într-o zi, un tânăr l-a întrebat pe bunicul său: Bunicule, cum ați putut trăi înainte fără tehnologie, fără internet, fără computere, fără drone, fără telefoane mobile, fără facebook? Bunicul a răspuns: La fel cum voi trăiți astăzi fără  rugăciuni, fără demnitate, fără compasiune, fără ruşine, fără respect, fără personalitate, fără caracter, fără dragoste, fără modestie, fără onoare”.

Se vede treaba că bunicul era foarte supărat. În plus – nici nu prea trecuse pe la cursuri de parenting: a răspuns dintr-o bucată (probabil și cu sprâncenele și bastonul ridicate), ignorând sentimentele copilului. Enumerarea a fost lungă dar, ca în orice discurs inteligent, începutul și sfârșitul au dat greutate: fără rugăciuni și fără onoare. Atenție – onoarea de care vorbea bunicul nu este mândria pe care noi o manifestăm atunci când suntem… onorați că am primit o diplomă, am urcat pe podium, am câștigat un brevet de invenție. Bunicul se referea la curăția spirituală care te onorează atunci când te „îmbraci” cu ea. Totul în viață se reduce la… valori. La identificarea lor sau la manipularea lor .

Trăiesc sub influența deschiderii anului universitar de pe 1 octombrie. De două ori am ascultat imnul universitar Gaudeamus igitur, a cărei traducere o știam cu aproximație. Gaudeamus igitur se repetă (în versiunea cântată) de mai multe ori: Să ne bucurăm, așadar! Gaudeamus este un imn despre… scurtimea vieții. În formula lui originală se numea De Brevitate Vitae. Mesajul a mers mult timp la sufletul tinerilor, pentru că se baza pe celebrul dicton carpe diem – trăiește clipa. Atenție! Nu este un imn al negustorilor de droguri sau al alcoolicilor anonimi. El se continuă cu: Vivat academia! Vivant professores! (Trăiască școala! Trăiască profesorii!) Ba chiar ceva mai departe (și mai puțin cunoscut de lume) stau versurile: Vivat et res publica/ et qui illam regit./ Vivat nostra civitas,/ Maecenatum caritas, adică: Trăiască patria/ Și cei ce-o conduc!/ Trăiască-ne orașul/ Și binefăcătorii acestuia. Oare erau acei oameni discipolii fideli ai guvernatorilor, cărora le făceau propagandă electorală?! Nicidecum! Erau niște studenți bucuroși de viață, conștienți de scurtimea ei: Vita nostra brevis est/ Brevi finietur/ Venit mors velociter. (Viața ne este scurtă/ Va fi terminată prea curând,/ Moartea vine fulgerător), dornici de a învăța, de a întreba, (Vivat membrum quodlibet – Trăiască fiecare-ntrebător!) de a descoperi, de a-și respecta țara. Studenții cântă Gaudeamus igitur de peste 200 ani.

Tradiția funcționează! Firescul funcționează! De ce le-am schimba? Valorile educației s-au perpetuat în universități cu istorie de 900 de ani în Europa. Cristofor Columb s-a dus la cea mai veche universitate din Spania (Salamanca, fondată în 1134) pentru a se consulta cu savanții, în căutarea unei rute către India. Marile valori s-au născut în educația tradițională. Tot în fiecare an universitar – de două ori pe an – la deschidere și la finalizare – se intonează imnul patriei. Acesta nu este un moment de protocol sau un punct pe desfășurătorul de festivități: este momentul în care spui: Deşteaptă-te, române! Bucuria lui Gaudeamus igitur se combină cu  îndemnul mobilizator de trezire, de mărturisire acum ori niciodată, de curaj.

Trăim momente în care avem nevoie de curaj pentru a ține piept schimbărilor care tind să dărâme tradiția și firescul. Auzim argumente de tip utilitarist: întreaga Europă a făcut așa și a progresat. Deci noi vom copia modele vestice pentru a… intra/ rămâne în Europa. Europa și-a pierdut de mult pacea socială. A preluat o etică bazată pe drepturi în pofida eticii virtuții, în pofida eticii grijii. Intrăm de bunăvoie într-un nou Turn Babel, încâlcindu-ne limba în virtutea corectitudinii politice. Domnul Popescu nu mai este șeful, e managerul, Doamna Tinca nu mai este femeia de serviciu, este doamna infirmieră, Cici nu mai este coafeză, ci hair-stilist, Bobu nu mai este chelner, ci ospătar, nu avem sufragerie, ci living, nu vorbim despre educație în familie, ci despre parentig... Nu vorbim despre handicapuri, ci despre dizabilități. Nu mai scriu: te îmbrățișez cu drag, ci îți trimit un emoticon zâmbitor pe telefon. Ne plictisim de vechile cuvinte, nu ne mai găsim liniștea și avem nevoie de noutăți. Ni se pare „cool” că în Canada s-au legalizat relațiile sexuale între oameni și animale, ca urmare soți înseamnă acum și bărbat cu delfin, femeie cu ponei, bărbat și cățelușă etc.

Nu avem curajul să spunem Împăratul este gol (povestea lui Hans Andersen), de frică să nu părem învechiți, demodați, lipsiți de… viziune. De fapt, și noi suntem la fel de goi ca și împăratul, nu găsim surse de umplere, puterea de a ne deștepta din somn, capacitatea de a ne bucura. Gaudeamus igitur! Deșteaptă-te, române!

Bunicule, nu te supăra pe dronele, internetul, smartphone-ul meu. Am plecat. Am rătăcit. Primește-mă acasă, bunicule!

Cine nu își admite rătăcirea (trecută sau prezentă) nu a crescut încă. Mai copilărește. E dreptul lui și universal lui. Dar bunicul îi arată drumul cu mult curaj, cu fermitate, cu tăria adevărului. Fără menajamente, fără ocolișuri.

(Prof. univ. dr. Cristina Gavrilovici)