Într-o duminică a anului 1905, egumenul mănăstirii Clarvăzătorul din insula Simis, Ignatie Astipalitis, discuta cu Gheorghe Ţinieri şi alţi lucrători despre clopotniţa mănăstirii, care abia atunci începuse să se ridice. Era nevoie să aducă în scurt timp materialele, pietrele pentru temelia clopotniţei.

În cariera de piatră a ţărmului se găseau, în cantitate destul de mare, pietre cioplite, de formă pătrată, înalte, plăci late. Animalele însă care cărau aceste materiale erau într-un număr mic şi acestea erau bătrâne şi neputincioase pentru o asemenea treabă.

- Aşa cum ne mişcăm, a zis Ţinieris, nu o să terminăm niciodată.

- Trebuie să asigurăm pentru lucru câţiva catâri tineri, a zis egumenul. Acestea sunt animale puternice şi răbdătoare. Şeful lucrătorilor s-a gândit la altă soluţie:

- Să tăiem pini să facem şali, a propus. Şalul o să ridice zece încărcaturi.

Cu aceste planuri de lucru s-au despărţit. Se înserase de acum. Părintele Ignatie a făcut un control la porţile mănăstirii şi s-a dus să se întindă. Noaptea s-a lăsat o furtună. Marea insulei Rodos arunca valuri năprasnice şi ploua cu găleata. Pe când vântul sufla cu putere, fulgere care mai de care “sfâşiau” de fiecare dată întunericul. În acest larg, o corabie turcească, încărcată din Cipru, a acostat în coasta insulei Simis. Căpitanul, Osman, ţinând strâns cârma, văzuse mănăstirea şi se luptau să se apropie de ţărmul aceleia.

Dintr-o dată, trăgând puternic de cârmă Osman, încărcătura s-a dus într-o parte a corăbiei iar aceasta era în pericol de a se răsturna. Un fulger a luminat întunericul şi căpitanul, văzând mănăstirea Clarvăzătorului, a început să strige în ajutor:

- Ghel Muhal! Ghel Muhal! Subenikli! (Haide, aleargă, Clarvăzătorule!)

În dimineaţa zilei de luni egumenul Ignatie a primit în camera de oaspeţi pe Osman împreună cu echipajul lui.

- Mare furtună, căpitane. Cum ai reuşit?

- Am fost în pericol, părinte, chinuind şi încărcătura voastră.

- Ce încărcătură aveţi?

- Catâri din Cipru, a răspuns Osman, scoţând punga lui, pregătit s-o deşarte pe masă, pentru măreţia arhanghelului.

Egumenul, adânc impresionat, a lovit pe umăr turcul zicându-i:

- Câţi catâri sunt în încărcătura ta, căpitane?

- Şaizeci, părinte, şi cinci ai mei. Toate acestea sunt de azi ale arhanghelului.

Atunci egumenul s-a întors către icoana bătută în aur a Clarvăzătorului, care înfrumuseţa încăperea, şoptind uluit:

- Mare eşti, Clarvăzătorul meu!

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 200-202)